Greieri şi păpădii (III)

Revedem nişte imagini, filmate de noi cu ceva vreme în urmă. Încercăm, cu stângăcia cuvântului nostru, să punem în cuvinte frunzele şi sentimentele unor clipe aparte de care am avut parte, graţie norocului de a lucra pentru un film documentar despre România produs în Statele Unite. Ne-a spus, la un moment dat, producătorul, doamna Linda Dodd-Major: dragă Octavian, tu filmezi poezii; noi vrem să facem un documentar realist, care să impresioneze americanii în mod pragmatic; ne trebuie imagini de pe pământ. Ne-am  muncit apoi multă vreme să obţinem şi imagini… pământene: fabrici, oraşe, oameni în cotidianul modern, laboratoare de informatică… Nu ne-a fost prea uşor şi imaginile acelea le revedem acum apăsând butonul fwd al telecomandei. Tragem linie şi înţelegem: munca la acest film ne-a făcut să ne mai naştem o dată. Şi, plăcută surpriză, ne-am născut tot Român. Nici nu ne-am fi dorit altfel. Împărtăşim trei secvenţe, evenimente ale naturii şi ale umanului pentru noi, la care am fost martori, cu credinţa că acestea nu se puteau întâmpla decât în România, chiar dacă ele se întâmplă în fiecare zi, oriunde în lume.

 a. Roşia Montana. Pe şantierul arheologic. Dimineaţa devreme, lumină mică. O stâncă subţire şi lunguiaţă, în formă de semicerc, cu o gaură circulară în lateral stânga, cu un diametru de vreo jumătate de metru. Jos, în vale, prin deschizătura stâncii, câteva case de lemn. Le luăm în obiectiv, le apropiem la un pas de noi. O femeie trebăluieşte într-o curte. Munca din zori. “Ieşim” cu imaginea, în ritm de melc; se conturează, încet-încet, peretele stâncii, apoi deschizătura rotundă, apoi stânca întreagă, cu un arbust singuratec în vârful ei, apoi muntele din fundal. În spate se aude o bubuitură, dinspre minele din vale. O detunătură de dinamită, probabil. S-a crăpat de ziuă, iar noi privim la lume prin gaura unei stânci ca prin hubloul unui avion.

b. Pe lângă Turnu Roşu, cu faţa spre Făgăraş şi cu spatele la Olt. Un drum costiş, impracticabil cu maşina de aici în sus. Am urcat vreo zece kilometri, greu, prin hopuri şi peste pietre, imaginându-ne Dacia – maşină de teren. După-masă limpede. Vântul mângâie crengile uşor. Scoatem din traistă pita, clisa, brânza, ceapa, brişca şi ne aşezăm pe o piatră, pe marginea pârâiaşului ce şopoteşte vesel la vale. Un peisaj spectaculos, dar obişnuit nouă. Imagini din acestea recoltasem cu duiumul, fără a fi însă mulţumiţi până la capăt. Ceva le lipsea. Nu ştiam de ce anume aveam nevoie pentru a conferi vitalitate acestor colţişoare de paradis, pe peliculă. Mâncam aşezat, ardeleneşte, adulmecând, gata să povestim cu duhurile locului. Deodată, un zgomot, relativ ritmic, tot mai perceptibil, dar la fel de nenumit. Am rămas cu îmbucătura pe jumătate mestecată în gură. Trebuie să fi fost un mic război înăuntru nostru, pentru sunetul acela ciudat, neliniştitor pentru pustietatea în care mă aflam. Ce ar fi fost de făcut? Să pregătim camera, căci zgomotul se îndrepta spre noi şi putea fi ceva semnificativ pentru peliculă? Să ne repliem în maşină şi să gonim la vale, pentru că zgomotele creşteau în ecouri prelungi, amplificate de două stânci apropiate, probabil? Să luăm fluierul şi să zicem, pentru a îmblânzi dizarmonia şi agresivitatea naturii, jalnic Orfeu, cele câteva sunete pe care le ştim spune? Am optat pentru prima variantă, deşi decizia trebuie să nu fi fost lesnicioasă. A fost mai mult intuiţie decât înţelegere, însă a fost bine. “Tropotele cailor care au galopat prin veacuri mai răsună uneori şi acum”, ne-am amintit din CARTEA OLTULUI, căci tot eram aproape de Olt. Peisajul s-a umplut la un moment dat de scoborâşul a vreo zece cai, însoţiţi de un cavaler tăcut şi oarecum fantomatic. Cavalerul trac, pesemne. Pe urmă, din nou liniştea.

c. Albac, după o masă copioasă şi câteva pahare de vin la pensiunea Aurora, împreună cu prietenul Lucian Ţion, „învăţătorul” nostru în arta cinematografică. Hotelurile se notează cu stele, dar iată că pensiunile se notează, mult mai plastic, cu margarete. Pensiunea Aurora are două margarete lângă frontispiciu, pentru că e mai mândră decât altele. Dar în curte, margarete sunt poate o mie. Ne oprisem doar să filmăm un om muncind cu o betonieră primitivă, muzeul lui Horia şi două Ilene Cosânzene ce şedeau chiar în poarta pensiunii, ca un bun venit. N-am plecat fără un ospăţ, şi ne-am şi întors, de altfel, decuseară. Într-o curte, căutând indiscreţi peste gard, am zărit o scenă de o gingăşie irepetabilă. O mamă îşi drăgălăşea pruncul aşezat pe iarbă. Mama – tânără şi frumoasă, copilaşul – râzând cu poftă şi agitându-şi mânuţele, iarba – plesnind de un verde voios, punctată de margarete. Copilul, rupând o margaretă, oferindu-i-o mamei. Mama, foarte surprinsă, minunată chiar de gestul copilului. Copilul, rupând încă o margaretă, şi încă una, şi încă una, alergând nesigur, dar convins, aruncând margaretele în părul mamei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: