Dor de Făgăraş

O veche vorbă Românească de duh pretinde că două lucruri nu se pot pe lume: găsi măduvă în fier şi ridica scară la cer. Pentru a ajunge totuşi cât mai aproape de cer, Românii au construit o şosea care tranzitează Munţii Făgăraş, cei mai înalţi munţi din lanţul carpatic Românesc. Această şosea, ca şi multe alte realizări Româneşti, se întâmpla pe vremea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Românii trăitori pe vremea acestei dictaturi au avut, în mare, mult de suferit. În plan abstact, însă, prin realizările sale de dincolo de persecuţii şi îngrădiri, această dictatură a fost, probabil, unul din segmentele cele mai eficiente de dezvoltare a acestei Ţări. Şi, pentru că toate drumurile pleacă de undeva, drumul pe care Românii se urcă spre cer au hotărît arhitecţii lui Nicolae Ceauşescu să pornească tocmai din cetatea lui Neagoe Basarab, Curtea de Argeş, şi trecând pe lângă castelul de la Arefu al întruchipării justiţiei sociale în evul mediu, Vlad Ţepeş. O realitate care vorbeşte mai mult decât o metaforă.
Ajuns în vârful muntelui, ridici mâna şi culegi stelele de pe cerul României. Aşa e orânduită această Ţară, ca atunci când vrei să te cobori de lângă cer înapoi pe pământ, printre oameni, să treci printr-un spaţiu intermediar, ca un halou, dar nu mai puţin mistic: pădurea. O pădure înaltă, curată, verde. Legendele spun că Muma Pădurii, un fel de spirit primordial al copacilor, colindă pădurile şi ceartă arborii care sunt strâmbi şi noduroşi. Dacă asculţi bine, o poţi auzi muştruluind specimenele care strică ordinea estetică. Pe urmă, din nou linişte. Liniştea care pregăteşte ceva. Apoi, vântul frunzărind pădurea ca pe o carte demult ştiută, în căutarea unui anume fragment. Din stânga tabloului, o pasăre, la început de zbor. Acel zbor pe care Brâncuşi a vrut să îl prindă în piatră, între pământ şi cer.
Ne îndreptam, a nu ştiu câta oară, spre unul din satele acelea superbe de la picioarele Făgăraşului, spre Racoviţa. Sunt mai multe Racoviţe în zona Sibiului şi a Vâlcei, dar această Racoviţă are privilegiul de a înfăţişa una dintre cele mai zguduitoare privelişti ale Munţilor Făgăraş. Aşezată între Turnu Roşu, de unde începe Cărarea Şoimilor, des folosită de turiştii amatori de deambulări montane, şi Avrig, Racoviţa e locul unde timpul a stat o secundă în plus, în admiraţia împrejurimilor. A stat, şi e spre folosul omului modern, care şi-a pierdut rădăcinile, pentru că o trecere prin Racoviţa i-ar putea răscoli amintirile şi nostalgiile vremilor cuminţi de altădată.
Chiar la intrarea din sat, cum vii dinspre Tălmaciu, după ce ai lăsat drumul principal dinspre Sibiu spre Râmnicu Vâlcea, tocmai înainte ca Oltul să-şi dezgolească splendorile, este o fântână cu cumpănă din lemn, cu apă sălbatecă, dătătoare de putere. N-am fi ştiut să bem cea mai bună apă, dacă lângă fântână nu se pomenea un personaj – cum spunem noi, modernii – pitoresc, un moş îmbrăcat în straie tradiţionale, fără nici o treabă, căci era duminică după-masa. Sprijinit într-o botă, cu părul alb şi bogat ieşind de sub clop – ca de sub stâncile Făgăraşului cascada Bâlea -, moş Nisă (de la Dionisie), lângă fântâna cu cumpănă, a fost, socotim, una dintre cele mai emoţionante imagini pe care le-am surprins pe peliculă, în întreaga naturaleţe, netrucată de nici un aranjament şi de nici un fundal care să spulbere eternitatea momentului. L-am filmat la început pentru două minute, din diferite unghiuri, nu însă şi în diferite ipostaze, încă, pentru că moş Nisă ignora entuziasmul cu care ne foiam în jurul lui. Nu ne-a acordat nici o atenţie, era ca o sculptură vie, n-a mişcat nici un muşchi, n-a aruncat nici un ochi spre cameră. Doar într-un târziu, s-a clintit şi moş Nisă, scăpat ca din vis, spre noi: amu ajunge. Ajungea şi nu prea. Fără să ştie el, fără să avem idee ce va ieşi, am lăsat camera să meargă încă vreo zece minute, cât a durat conversaţia noastră. Recuperez un singur gând al lui moş Nisă, imprimat pe camera video. Zice moşul nostru, după ce îi explicasem cum puturăm mai bine pentru ce îi “furasem” chipul pe film: d-apăi dac-ar şti americanii câtu-i de frumoasă Racoviţa noastră, s-ar muta aici.
Dacă zeiţele din fabulele greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi, scria Miron Costin, ar fi venit desigur aici din Olimpul lor.
Am privit Olimpul de aproape, dar, dincolo de bravada mitologică, nu s-a lipit prea mult de ochiul inimii noastre. Făgăraşul, însă, Făgăraşul este muntele care a cernut cele mai profunde sentimente în sufletul nostru, dintre toţi munţii ce ne-a fost dat să îi vedem. Roci cristaline în suflet, din rocile cristaline ale Munţilor Făgăraş. Numai o traversare a locurilor acestea pe şosea (notată 7C), şi ar ajunge, credem, oricui, pentru o magnetizare definitivă. Păcat că drumul e deschis doar câteva luni pe an, din cauza zăpezilor abundente. Dacă cineva ne-ar spune că n-are decât două zile la dispoziţie să viziteze România şi ne-ar întreba ce poate să vadă aici să-l facă să revină pentru mai mult timp, l-am trimite fără ezitare la Curtea de Argeş, să urce spre Vidraru, de unde să arunce un ochi spre castelul de la Poienari-Arefu, să continue apoi pe şoseaua ce şerpuieşte de-a lungul lacului pentru vreo 30 de kilometri, şi aşa mai departe, până la Bâlea Lac, cel mai mare din cele 70 de lacuri ale Făgăraşului; să-şi tragă răsuflarea, pentru că splendorile locului n-au ajuns, încă, la apogeu, deşi, deja, s-au adunat atâtea, c-ai vrea să te faci piatră, numai să rămâi acolo pe veci.
Suntem la 2045 de metri şi am trecut printr-un tunel săpat în munte lung de aproape un kilometru. Pe versantul sudic, la 800 de metri, se zăreşte o cabană, pe un fel de insulă a lacului, de unde se poate face o plimbare cu telecabina până la Bâlea Cascadă şi retur. Mai e puţin şi începem coborîrea. L-am ruga pe călător să purceadă la scoborîre spre seară, pe o zi senină. O mie de apusuri de soare la mare nu fac cât un apus coborînd 7C-ul spre Cârţa. Soarele e jos, sub munte, cu braţele deschise, în culori diafane, în unduiri eterice, iar tu te scurgi, cu munte cu tot, în nadir.
Acolo şezum şi plânsem. O zangă se odihnea pe cer. Clopotele oilor, departe. Stam în genunchi, cu mâinile vlăguite de delirul splendorii, şi am cules o ultimă imagine a paradisului: o furnică, cu povara în spate, răzbătea costiş spre pisc, purtată de vânt. Am sărutat această furnică cu buzele strânse, într-o apăsare uşoară, să nu o distrugem.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: