Povestea unei plecări

Era în alt mileniu. Mă făcusem, nesperat, cu nişte dolărei, chiar în ziua plecării din State. Aşa, la vreo sută. Puteam bea liniştit 20 de beri, dar m-am oprit la cinci. Mă gândeam să nu mai trebuiască să beau şi în Zurich, unde făceam escală (şi a trebuit), ori la Budapesta (păi acolo m-aşteptau ai mei, iar a trebuit). M-oi instala la bar, că Swissairul anunţase la zborul meu o întârziere de două ceasuri (şi au fost de fapt trei). Al dracului, elveţienii ăştia! La plecare, întârziere două ceasuri, la întoarcere trei, ceea ce însemna să pierd conecţia din Zurich spre Budapesta, să o mai frec o jumate de zi prin aeroporturi şi – cine ştie – neanunţaţi cum erau, ai mei să plece, văzând că nu ajung cu avionul potrivit, cu gândurile difuze: bă, să fi rămas ăsta în America ? Ştiau ei: da’ nu-i în stare !

Cum mă făcui cu banii ăia, chilipirul pe care beui bere. No, mi-e cam ruşine să vă zic, că n-a fost prea frumos din parte-mi, dar gândiţi-vă ce scop nobil: să am pe ce să beau bere. Un prieten vroia să tremită în Ţară o drujbă. Eu, sigur că puteam să fac acest “comision”. Nu, nu trebuie să-mi plătească nimic. Numai că… am deja două bagaje mari, în preţul biletului nu intră numai două. Al treilea, e taxat: 90 de dolari, până la Budapesta. Ce-s 90 de dolari la omul meu? Patru ore de muncă? Îmi dă omul, să plătesc taxa aia. Iau banii, dar în capul meu deja vuiau variante şi variante, cum să fentez taxa. Nimic mai simplu credeam: iau drujba, împachetată frumos, sub braţ, bagaj de mână. Zis şi făcut. Trec prin câteva filtre fără probleme, dar, când să ajung la poarta mea, încep complicaţiile: oamenii-s curioşi ce am eu acolo. Eu descopăr cu mirare că habar n-am cum se zice în engleză la obiectul ăla. Încep să explic, oamenii însă nu prea-s obişnuiţi cu obiecte din alea. Vor să deschidă. Să deschidă, ce are! Scot drujba. O analizează, parcă ar fi căzută din cer, o întorc pe toate feţele. Să o întoarcă. Da, dar vor să mă întoarcă şi pe mine: la parter, să o expediez la bagaje. Că nu pot să intru cu ea în avion, la mână. Da’ ce-are, mă mir eu. Păi, ai putea să o porneşti, să tai capetele la pasageri, să deturnezi avionul, naiba ştie ce mai puteam face. Mă revolt: cum, dom’le, eu, cetăţean onorabil al acestei lumi… Mă umflă însă râsul şi mă opresc din revolta spontană. Nu, nu fiindcă nu mă puteam socoti un cetăţean onorabil (desigur, m-am convins de asta nu uitându-mă în oglindă). Ci pentru că biata drujbă nu putea porni fără benzină. Şi le explic. Ai cui? N-ai cui. Îs bătuţi în cap. Îmi arată cele trei flacoane însoţitoare, pe care scrie: ulei pentru motor. Iară râd de ei. Iară le explic. Numai că râdeam degeaba: m-au întors. Şi du-te înapoi, cale de douăzeci de minute, şi pune chestia aia la bagaje, şi uită de bere, gata. Dar… te pui cu românu’? Nu te sfătuiesc… Planul B… Bag drujba într-unul din bagajele mele, în care am haine, şi iau hainele cu mine, în două plase, ce-are?! Ajung colea, la domniţa de la ghişeu, o asiatică de toată splendoarea, şi îi explic ce-i baiu’ cu mine. Îmi zâmbeşte încurcată: bagajele tale au fost deja preluate, nu le putem întoarce, sunt probabil în burta avionului. Ce mutră trebuie să fi avut eu, ce tristeţe iremediabilă trebuie că s-a instalat spontan în ochii mei: s-a dus berea. Poţi să te lingi pe buze trei ceasuri! Fata caută într-un catalog, dă să se apuce de scris, să mă taxeze: 90 de dolari. Ăsta-i salariul meu pe aproape două luni, îngăim către ea, fără nici o intenţie. Distrus, aşa. Dar nu insinuam nimic. He, drăcuşorul! M-a pus să zic cuvintele magice. Tipa renunţă la hârtii, îmi ia bagajul, îmi zâmbeşte, cum zâmbesc eu câte unui cerşetor care îmi mulţumeşte când nu trec pe lângă el întorcând privirea, un zâmbet amestecat, compătimitor, prietenos, … dulce. Nu trebuie să plăteşti. Oricum, ai avut bagaje mici, împreună făceau 40 de kile. Or, separat trebuie să aibă atâta. (Pe naiba, avusesem bagaje serioase!) Aşa veneau vorbele din guriţa asiaticei mele. Iară eu stăteam ca prostu’: am auzenii? ce se-ntâmplă acuma? iară beu? sau… mi se pare, nu mai înţeleg engleză?! Dar fata m-a scăpat de bagaj, pofteşte pe următorul la ghişeul de lângă care eu nu mă pot dezlipi, papagalicind: mulţumesc, mulţumesc tare mult, tare fain, tare din inimă, da’ mulţumesc, mă-nţelegi, mulţumesc… Plec, în fine, dar nu se poate să plec aşa. În România, problema asta a recunoştinţei se rezolvă, din nefericire, aşa: împingi acolo 10 dolari… Dom’le, în America nu ţine. Te scuipă ăia. Stai aşa: da’ s-o invit la o bere, beau eu una mai puţin?! Şi mă-ntorc. Şi-i zic. Şi fata e foarte surprinsă, numa’ că, ghinion, e în timpul serviciului. Nu poate părăsi ghişeul, doar nu lucrează în România! Probabil că mutra aia tâmpă mi-a revenit pe figură, şi are fata o slăbiciune pentru mutre tâmpe. Stai aşa, zice. Merge undeva în spate, revine în două minute, cineva o înlocuieşte, fata vine la mine, mă ia de mână, şi dispărem. Şi nu bea bere, bea unul din sucurile alea americane de fructe, şi nici nu mă lasă să plătesc. Nu mă-ndrăgostii eu dară de fătucă asta? Cum să nu te îndrăgosteşti de o fată care te scuteşte de o taxă de 90 de dolari? Aşa că ne despărţirăm repede, fata avea treaba ei, eu – zborul meu. Peste trei ceasuri. Nici de nume n-am întrebat-o. Auzi, ce chestie: nici numele. Tulai, ce importanţă mai au şi numele astea! Şi, ce zic: n-am întrebat-o de fapt nimic. Am stat şi-am zâmbit tot aşa tâmp, cât om fi stat acolo, în bar. Şi plecai plutind spre poarta mea, unde era mare foială.

Cum, de ce? Erau câţiva care vroiau să zboare numa’ cu zboru’ ăla. Oameni d’ăia cu program. Ferice de mine, că nu trebuie să fiu niciodată obligatoriu nicăieri! Şi ce făceau oamenii ăia pentru un bilet? Dădeau 200 de dolari recompensă, Swissairul îţi asigura plecarea în cursul zilei următoare, pe biletul tău reprogramat, şi cazare şi mic-dejun mai dădeau. He, alt chilpir, mă gândii repede! Păi cu câteva chestii din astea, şi nu mai trebe să muncesc în România! Şi cum zisei România, mă apucară furnicăturile. Eram în drum spre ghişeu, ce conta pentru mine o zi, sun acasă şi gata, mai fac ceva prostii în New York, o zi, şi plec. Şi zisei România. Şi în mintea mea începu să crească aşa un munte, o fată fugea spre mine cu braţele deschise (românca mea, gata cu asiaticele şi cu amerindienele şi cu… celelelalte!), în ochii mei începu să burniţeze, făcui stânga-mprejur de la ghişeu şi hotărîi: nu mai pot sta o zi fără România ! Fac eu ceva pe dolarii lor! Şi mă-nfundai în primul bar.

Eu şi barmanul: un marocan de toată coma, tare simpatic. Oho, eşti român!, se bucură, parcă, Johnny (aşa scrie pe ecuson). Şi cum e pe la voi?, întreabă marocanul, şi tot el răspunde: am auzit că e mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu! Constinescu ăsta al vostru, mare tâlhar, mai zice Johnny. Eu fac ochii mari, parcă deja am ajuns acasă. Cine – zic – preşedintele? Da, Constinescu. Râd. Nu-l corectez. Nici nu ştiu să-i răspund: dacă e mai rău. Eu nu mă pot gândi la trecutul acela decât în hohote de râs, în ce mă priveşte. Restul – să judece istoria. Eu tot ce-mi amintesc e că aveam obiectul muncii, rupeam pozele lui Ceauşescu din manualele şcolare, spărgeam tabla zvârlind aiurea Operele tovarăşului, recitam Doina lui Eminescu la serbări, interzisă, mă pricepi?, şi draga de dirigintă, un fel de responsabil al clasei, cum să-ţi explic?, cum mai masca domnia-sa că are un nebun în clasă! Aha, zice marocanul. Şi ai emigrat în America. Io, zic? Io, nu. Da’ de unde ştii tu chestiile astea despre România? A, să vezi, împart chiria cu un român. A venit cu iubita lui, o româncă, în America, în vizită, şi venit a fost! Tipa s-a căsătorit cu un american, pentru cetăţenie, tipul aşteaptă să primească tipa cetăţenia americană şi să se însoare cu el, să devină şi el american. Până atunci, stă ilegal. O, zic eu. Îhî, mă aprobă el, dar nu ştiu dacă m-a înţeles. Şi povestim. Eu, aş fuma. În bar, nu se poate. De fapt, trebuie să ieşi din aeroport. Nu se fumează pe Kennedy. Ştii ceva? – marocanul. Ce ? – eu. Du-te la budă, fumează acolo. Aşa fac toţi. Eu, mă strâmb. Chestia cu cetăţeanul onorabil. Nu e voie, nu facem. E corect. Nu e dictatură. Hai, du-te, că-l cunosc pe tipul de la Security. Vorbesc cu el.

No, şi aşa mai departe. Coborîi în Zurich, pierdusem conecţia, bineînţeles; mă pusei la coadă să primesc repartiţie pe alt avion. Şi era o coadă, frate! Un ceas am stat acolo. Şi mă nimerii lângă un tip de vârsta mea. Şi vorbirăm una-alta. Tot pe englezeşte, doar e limba (oficială!) a Planetei. Şi când să ne îmbarcăm, ne nimerim iar unul lângă altul. Da’ unde mergi, io merg acolo, da’ ce faci în Budapesta, rămâi acolo sau zbori în altă parte, că io, uite, zbor la Cluj, zice omu’. Da ce faci la Cluj, eu, tot în engleză, da’ foarte mirat.

Păi, de-acolo îs. Mi-s român, zice omu’.

Anunțuri
2 comentarii
  1. silva a spus:

    cat de roman poti fi…. grozav textul!

  2. lili a spus:

    :) mi-a placut povestioara! se vede ca omu’ are darul scrisului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: