Când n-ai opinie, n-ai impact sau Moartea pândeşte ziarul

Un vraf de manuscrise din alte vremi. Arunc repede un ochi. Sunt doar mâzgălituri de-ale mele. Neinteresante. Le arunc pe foc. Focul le devorează cu tare multă plăcere. Vântul, în trecere, îi smulge o foaie, care pluteşte pe lângă bocul pe care m-am aşezat. Transcriu aici, chiar dacă nu-mi mai spune nimic, mâzgălitura aceea.

Vai, vai, ce durere, / Uită-te, bre, ziarul cum piere!

Există şi publicaţii din acestea: pe care nu le citesc nici cei care le scriu. Numai în Bihor, ştiu două: una e a unui partid, alta e a unei instituţii. Că partidul are bani pentru a-şi distruge cât a mai rămas din propria imagine, nu-i mare bai. Că instituţia mănâncă banul public doar pentru a satisface niste vanităţi, nu-i nou.

Publicaţia insituţiei s-a procopsit cu numele meu în caseta colaboratorilor pe vremea când vroia să devină şi nu era; acuma este, n-ar mai fi! Mă rog de cei de la publicaţia respectivă să nu-mi mai folosească numele de pe vremea când publicaţia este şi a încetat să devină. Îmi murdăresc eu singur numele la o adică, nu am nevoie de ajutorul lor.

Îmi amintesc cu oareşce durere cum a început petrecania cu publicaţia cu pricina: în casa şi pe banii unuia ce n-avea de-a face cu instituţia, ci doar cu prietenia, apusă, ce-l lega de unii dintre lucrătorii de la publicaţie. Într-un târziu, publicaţia a primit un picior în fund de pe unde se sălăşluise, cum primesc un picior în fund toţi cei care vin în vizită şi uită să mai plece. De oaspeţi, se spune, te bucuri când vin şi când pleacă.

Ei, oaspeţii ăştia au plecat fără să plătească, că doar erau oaspeţi, şi fără să mulţumească, că doar li se cuvenea ospeţia. Aproape că uitasem că au plecat suduind pe cel care îi găzduiseră, până mă mai trezii odată suduit de aceeaşi oameni, pentru că am întins celălalt obraz, cel nepălmuit, la pupat. Pălmuit pe amândoi obrajii, scuipat între ochi şi suduit, îmi dau la mângâiat, în altă parte, cel de-al treilea obraz, acela care nu-i pentru lichele şi ciosvârte.

Cu piciorul în fund, publicaţia s-a mutat într-un spaţiu clandestin, luat în posesie cu multă târguială; au fost primiţi cu mortul pe masă. Mortul, pe-atunci proaspăt, s-a împuţit de tot, iar publicaţia se tot ascunde după mirosuri.

E aşa o lucrătură că până şi cei care muncesc la publicaţia cu pricină evită să se recomande: salut, sunt briliantul de la publicaţia care miroase a mort, te uită ce frumos port cravata şi vesta!… Câte un tricoi, câte o paraşută, câte o fâţă fac de trei ori pe zi duşuri prelungite, să scoată mirosul ce le-a pătruns prin piele. Nu mă mai las păcălit: miroasnele pătruns-au în creier, iar creierul poţi să-l dai cât vrei la spălat…

Mintenaş, publicaţia, ca şi instituţia, intră într-o binemeritată vacanţă. Au muncit sireacii de s-au spetit, cum să nu-şi dorească o mică pauză colectivă? Gândirea e, totuşi sănătoasă: dacă ştii că te caută moartea pe-acasă, te duci la plimbare. Poate că, la întoarcere, moartea să fi plecat să citească alte ziare.

Că aşa se aude prin burg: marţafoia s-a pus pe citit ziarele orădene. Poate să mai fie prin preajmă ziare pe care le pândeşte moartea pe-acasă. Poveştile sunt nemuritoare, nu-i aşa? Doar eroii se schimbă, câte puţin.

Probabil primăvara lui 2004.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: