Un paradox : Oradea şi… cultura

 

Imediat după răsturnarea puterii ceauşiste, la începutul anilor 90, câteva nulităţi de la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi au pornit o campanie furibundă împotriva unuia dintre cei mai respectaţi profesori universitari ai vremii, Mihai Drăgan. Motivul înverşunării lor a fost, cum altfel?, ura. Îl urau – cât numai nulităţile pot să urască – pe acest dascăl, care a educat generaţii de profesori, de cercetători, pentru simpla – dar atât de complicata – raţiune că nu fuseseră promovaţi de Mihai Drăgan, că fundurile lor grase nu încăpuseră de el în fotolii călduţe. Cum atâtea alte jigodii, ieşite şi ele în faţă cu patalama de revoluţionar, aceste nulităţi l-au doborît pe Mihai Drăgan. Când, după un timp, s-au limpezit apele, lui Mihai Drăgan i s-a făcut dreptate şi a fost rechemat la catedră. Era prea târziu: profesorul se îmbolnăvise. Şi se îmbolnăvise de supărare. A preferat să-şi cheme moartea mai aproape decât lumea aceea care nu a clintit un deget, după atâtea daruri câte făcuse domnia-sa în deceniile în care slujise Literele româneşti. Iaşiul cultural a învăţat atunci o lecţie cum nu se mai poate de tristă şi nu şi-a mai alungat, până azi, oamenii de valoare. Cel puţin din câte ştiu eu…

La Oradea e altfel. Noi n-am avut niciodată un universitar precum Mihai Drăgan. Literele universitare orădene sunt, de altfel, îmbâcsite de mediocri şi scot semianalfabeţi pe bandă. La Oradea n-ar avea, însă, cum se naşte un Mihai Drăgan, pentru că la Oradea – când e vorba de cultură – se iubeşte mediocritatea.

Oradea postcomunistă nu l-a vrut pe Andriţoiu, nu îl vrea pe Ioan Ţepelea, nu îl vrea, nici pe Constantin Mălinaş. Am numit oameni de acţiune culturală. I-am numit dincolo de opera sau scrierile lor, pentru că aceştia au fost şi sunt oameni care au lăsat mincinoasa impresie, în afara Oradiei, că Oradea este un oraş unde cultura este mai iubită ca pâinea.

Oradea mileniului III nu vrea o Casă Internaţională a Poeziei, nu vrea un Muzeu Doina şi Baruţu Arghezi, nu vrea o Bibliotecă a emigraţiei româneşti, toate trei oferte concrete, refuzate cu ostentaţie.

Dar ce vorbesc! Oradiei nu-i trebuie Muzeul Ţării Crişurilor! Oradea nu a fost în stare nici să construiască un sediu adecvat Bibliotecii Judeţene! Oradiei nu i-a trebuit nici măcar acest ombilic cultural care a fost Librăria „Mihai Eminescu”…

Oradea n-a vrut nici un al cincilea anotimp cultural, Oradiei nu îi trebuie nici o Academie, Oradea nu vrea să îi vadă pe Arthur Haulot, Georges Thines, Caşin Popescu, Şerban Andronescu…

Dar ce îi trebuie, de fapt, Oradiei, când vine vorba de cultură?

În urmă cu şase-şapte ani, Oradea literară era mult mai animată ca în prezent. Exista o emulaţie culturală, întreţinută, ba potenţată, de reviste de cultură care aveau asigurată o anumită stabilitate financiară, de manifestări culturale, sub egida Academiei de Ştiinţă, Literatură şi Arte de la Oradea, care au adus în oraşul de pe Crişul Repede personalităţi literare din toată lumea, editurile, şi cele mici, şi cele mari, reuşeau să scoată sute de cărţi. În anul de graţie 2007, Oradea propune, sub aspect cultural-literar, cel mai ruşinos bilanţ al existenţei sale din ultimii cinzeci de ani. Dintre revistele de cultură, abia Familia ce îşi mai târâie zilele, de pe o zi pe alta, scăzând valoric de la an la an, Editura Cogito – poate cea mai importantă editură orădeană din toate timpurile – nu mai tipăreşte nimic, Academia de Ştiinţă, Literatură şi Arte e în pragul disoluţiei, cea mai importantă librărie a oraşului a fost demult azvârlită în stradă, cărţile bibliotecii au rămas razna prin marile suburbii ale micului oraş.

N-a vrut nimic Oradea din ce i s-a propus în partea de literatură şi idei culturale. Nimic, după 1990. Ba, greşesc: câţiva au vrut Familia. Atât e ce îşi doreşte acest oraş al tuturor imposibilităţilor creatoare. De ce au vrut doar Familia? Pentru cei care nu ştiu, şi în cultură sunt ideologii şi tendinţe. Astăzi, în lumea largă, de susţinere financiară beneficiază doar un anumit tip de ideologie culturală, despre care am discutat cu alt prilej, şi o vom mai face. Ei, Familia, la noua ei serie, împotriva tuturor seriilor precedente, şi-a schimbat ideologia. Corespunde. În consecinţă, Familia – nu-i aşa, revista etalon a oraşului, pentru că, pentru consiliile şi comiţiile noastre, în cultură se gândeşte ca în sport – trebuie să apară. În Divizia B, în Divizia C, dar să apară…

La atât ne-am restrâns: o dată pe an, ca-ntr-un turneu electoral, trec pe la noi luminatele capete ale lui Mircea Cărtărescu şi H.R. Patapievici. Într-un vacuum de valori, aceste două capete. A, Patapievici, Cărtărescu, rostesc cu evlavie elevii şi timizii studenţi ai Literelor orădene. Cu evlavie, pentru că i-au auzit la televizor. E de numărat pe degetele de la o mână câţi au citit cărţile acestor personalităţi – făcute, nu născute – care ni se flutură drept… mari valori. Dar dacă ei nu sunt decât un fel de Vrăjitoarea, fostul fotbalist al FC-ului nostru? „Ăştia, că alţii n-avem?” Dar… de unde să ştie asta orădenii?

Comuniştii n-au învăţat bine lecţia: cultura e ca lepra, se ia. Capitaliştii o ştiu, şi cât de bine: oamenii trebuie ţinuţi cât mai departe de cultură, că li se obosesc creierii şi intră la idei. Or, ei investesc în oameni ca să le producă bani, nu idei.

Ei, da. Ce-ar mai tot fi de zis? Nu mai ştiu cine-a spus-o sau dacă o fi spus-o cineva: fie el primar, fie el consilier, fie el om de afaceri – din Oradea. Dar cam aşa ar fi trebuit să sune: Avem un oraş. Să-l ţinem departe de cultură. Lasă că dăm banii la fotbalişti!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: