Nocturnă cu navajo

Autobuzul din Gallup, NM, spre New York e la trei de noapte. E numai zece seara şi n-am unde să merg până vine autobuzul. Or să treacă orele astea cumva, mă socotesc. E doar o staţie de autobuz, nu există o sală de aşteptare. Mă foiesc de colo colo şi vorbesc de unul singur.

… N-a plecat încă nici măcar o oră. Nu prea mai ştiu ce să fac. Prin spatele autogării, trece câte un tren, şuierând, trăncănind. Ceva e înfricoşător. Nu ştiu ce anume. Ca să-mi găsesc ocupaţie, mă gândesc la mine. Cine sunt eu, ce caut eu pe lumea asta. Am crezut atâta în mine, şi m-am dezamăgit de atâtea ori. Ehe, am crezut, când mi se iţea mustaţa, că am să fac ceva important pe lumea asta! Mă umflă râsul. Râd de unul singur. Râd cu mine. Parcă nu mai sunt aşa de singur. Ne distrăm uneori de minune împreună, eu şi cu mine.

Undeva, departe, descifrez o umbră. Prima umbră de om de o jumătate de oră. Şi ce, îmi zic, mai circulă oamenii. Mi-e urât, parcă: umbra se apropie. Are şapte picioare. Nici maşinile nu mai tranzitează zona.

Umbra se apropie de autogară şi, de la zece metri, decifrez o fiinţă umană, cu două picioare, dar pe care le poartă neregulat, în mai multe direcţii deodată, ca un amerindian dansând step.

Ţinta lui sunt eu, aşa se pare, dar omul trece pe lândă mine, ignorându-mă, îndreptându-se spre telefonul public de alături.

Răsuflu. Omul nu-mi are baiul. Vrea doar să dea un telefon. Îl studiez cu coada ochiului. Degetele lui nu găseasc tastele telefonului, fisele de 25 de cenţi nu se potrivesc în gura aparatului.

– Hei, strigă omul.

Eu mă uit în jur, poate vorbeşte totuşi cu altcineva. Nu mi-a zis pe nume. În jur nu-i însă nimeni, suntem aici doar omul, eu şi cu mine. Fac repede un plan, să îmi iau genţile în spinare şi să fug. Dar unde? Nu-i bun planul. Să văd totuşi ce vrea.

– Hei, strigă din nou, hai ajută-mă să formez un număr de telefon. Eu îs atâta de beat că nu văd tastele, îmi explică în timp ce mă apropiu de telefon cu precauţie. Un amerindian beat, cât un urs, şi vrea să-i formez un număr de telefon, la miez de noapte, în pustietatea unei autogări sinistre. Îmi fac calculele. Hm, e un vis din care trebuie să mă fofilez repede, până nu se transformă într-un coşmar.

Formez numărul după dictare, dar nimeni nu-i răspunde omului de lângă mine la telefon. Dar el tot are chef de vorbă. Mă prinde de braţ:

– De ce te depărtezi? Stai să vorbim. Ce faci la ora asta singur aici?

– Aştept un autobuz, evident.

– N-ai decât la trei, zice. N-ai unde să mergi până atunci. Eşti homeless, aşa-i? Şi eu.

Nu-i intru în joc, răspund monosilabic. Sunt studiat cu deamănuntul, cu o lupă concavizată de alcool.

– Eşti arab, constată omul, cu un subînţeles în voce, al cărui sens îmi scapă. Eu doar clatin din cap o negaţie. În sinea mea, îmi amintesc că nu e prima dată când mi se spune că seamăn cu un arab când am barbă. Pe filosof nu-l face barba, zice o vorbă clasică, dar văd că pe arab îl face.

– Eşti arab?, te-am întrebat, ridică vocea namila din faţa mea. Vocea îi devine agresivă. Realizez că trebuie să răspund, să mă explic. Dar n-apuc. Tirada continuă:

– Fii atent, eu am luptat în armata americană în Nicaragua şi Arabia. Ăştia mi-au făcut injecţii, cum văd un arab, trebuie să îl omor. Eşti arab, mă?

– Nu, nu sunt arab, mă justific eu. Îs român, nu-s arab, mă ofusc, cu demnitatea pe care mi-o permite spaima.

– Ce? Român? Ce-i aia?

– Ă, undeva în dedesuptul Rusiei, cum te uiţi pe hartă, e o ţară…

– Ce, eşti rus?, se enervează iar amerindianul.

Nu mai ştiam cum să scot cămaşa.

– Uriaşule, nu sunt rus. Sunt român. România e undeva între Rusia şi… Italia, îi spun.

– A, eşti italian, înţelege omul. Vino să te ţuc. Îmi plac italienii. Deci eşti italian…

– Da, sunt italian, renunţ bucuros.

– Atunci trebuie să ai nişte pizza la tine.

Nu, n-aveam pizza la mine. Dar aveam nişte sandvişuri de drum. Indianul le înghite repede, ca pe două alune. Vrea acum ceva de băut. Îi e sete. Cotrobăie în geanta mea, îmi bea sucul, scoate pe rând cărţi, reportofonul, camera video, laptopul, le analizează ca la vamă. Se hotărăşte:

– N-ai bere…

Iar o să dau de belea, presimt. Dar am o butelcuţă cu două deţe de pălincă. Din două gâturi ale amerindianului, e goală.

– Îs homeless, n-am casă, n-am unde să mă duc, începe să se povestească amerindianul. N-am bani, n-am prieteni. Am luptat în armata americană, mi-au făcut injecţii şi eu cum văd un arab, îl omor. Am omorît unul într-o vacanţă şi m-au dat afară din armată. Ce zici că eşti? Scriitor? Scrie despre mine. Hai, fă-mi o poză. Scrie ce face armata americană cu soldaţii. Îi dopează.

Şi uriaşul plânge. E sărit de pe fix, concluzionez eu. Mai rău ca mine. Să nu fac ceva ce să nu-i fie pe plac, mă autoavertizez, că iar mă crede arab.

– Dă-mi ceva bani, să dorm la hotel noaptea asta. Uite ce mi-au făcut ăştia, sunt un navajo beţiv, n-am casă, n-am loc de muncă.

Am patruzeci de dolari într-un buzunar. Îi întind, cu strângere de inimă. Mai am încă atâta, pentru următoarele trei zile pe autobuz, până în New York.

– Hai să bem o bere, plătesc eu, mă invită omul.

Bem o bere, apoi încă una, omul îmi spune că sunt fratele lui, înţelege în fine cum stă treaba cu România. Pălinca trebuie să fie de vină. Şi-a făcut efectul.Vrea să vină cu mine în România. N-am nevoie de unul să mă apere acolo? Noi n-avem mexicanii noştri? Arabii noştri? Ceva?…

Avem ceva. L-aş duce cu mine. Să ne facem fraţi de sânge vrea. Îmi dă şi adresa lui de acasă. Cum… de acasă? Parcă era homeless, gândesc în sinea mea. Mă rog, şi eu fusei italian.

În tot acest timp, spre masa noastră veneau din când ochiade dinspre bar. Îmi pun ochelarii pe ochi, să văd mai bine. E ea, Venus a amerindienilor, Ileana Cosânzeana. Rămân o vreme cu ochii pe ea, şi dânsa îmi trimite o bezea. Roşesc, plec capul, vorbesc cu indianul, uriaşul plânge, sunt fratele lui, stăpânul lui. Indianca îmi face cu ochiul. Îmi pironesc ochii în ochii ei. Îmi face cu mâna semn să mă apropiu. Dar nu pot să mă mişc. Prietena ei vine la mine şi îmi cere o ţigară. Îi dau două, şi pentru Venus a mea. Mă întreabă de unde sunt, o întreb unde mai e un bar deschis în zonă la ora asta. Mă trimite să o întreb pe prietena ei, că ştie mai bine. Stratagema nu prinde, căci m-am înţepenit pe scaun.

Barul se închide. Indianca pleacă, cu prietena ei şi cu încă un tip. Îmi curg ochii pe podele în urma ei. Mă uit la indianul meu, ne ridicăm şi noi, şi ieşim din bar la insistenţele barmanului. Surpriză, indianca mea mă aştepta afară.

– Mersi de ţigară,scumpule, mi se adresează.

Îmi întinde mâna şi spune: Lişen, cu accent pe e. Octavian, răspund, cu accent pe ultimul a.

– Hai cu noi, să facem o tură cu maşina, să îţi arătăm împrejurimile.

A zis, sau doar am auzit ce aş fi vrut să îmi spună? Ezit, căci nu sunt sigur. Dar indianul meu, de care aproape uitasem, mă ia de braţ, protector:

– Fără mine nu pleacă nicăieri.

– Tu mergi să te plimbi, îi explică Leshan. Cu accent pe e.

Mă ia de braţ şi mă vâră în maşina roşie, decapotabilă, în care muzica a început să duduie ca soba bunicii, iarna. Uriaşul e stupefiat, chiar plec fără el? Asta e, mă socotesc repede, trecându-mi din nou ochii peste Leshan. Cu accent şi pe i şi pe e.

– Ai spus că eşti prietenul meu, strigă amerindianul, ţinând de uşa maşinii. Ai spus că suntem fraţi de cruce. Ai spus că mă duci în ţara ta. Lacrimile îi curg neregulat pe faţă, maşina pleacă în trombă, noii mei prieteni râd, surâd şi eu convenţional, dar cu un început de tristeţe.

Acum nu mai ştiu, am intrat într-o altă încăpere a vieţii, habar nu am unde mă duc cei trei navajo, mă liniştesc puţin privindu-i iarăşi faţa domnnişoarei Venus Leshan şi un gând hazliu îmi trece prin cap: mai ajung la autobuz, peste o oră sau navajo mă fac?

Facem o tură cu maşina prin rezervaţie, iar Leshan propune la un moment dat: mergem la mine? Nu, nu eram în postura de a refuza. Un apartament cochet, în care Leshan mai avea o supriză:

– Poţi să dormi la mine, dacă vrei. Iei bus-ul mâine. Sau poimâine. Poţi să stai la mine câteva zile…

Ce s-a întâmplat mai apoi, nu mai ştiu. În New Mexico e cald, halucinant de cald. E primăvară şi nu îmi închipui cum ar fi la vară. N-am să ştiu. Voi fi departe, în braţele iubitei mele, în munţii mei, în România mea, undeva între Rusia şi Italia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: