Fiinţa locului

În anul 2006, ţinutul Văii Iadului (judeţul Bihor) a împlinit 600 de ani de la cea dintâi atestare documentară. “Posessio walachalis Chornahaza”, asimilat multă vreme doar cu satul Bulz, era, în realitate, totalitatea aşezărilor umane de pe râul Iad, unde-şi avea proprietatea şi un oarecare Negru (Chorna, din slavul ciornâi), probabil conducătorul întregii obşti risipite pe coclaurile destul de greu accesibile ale culmilor Munţilor Apuseni care mărginesc o vale strâmtă, bogată în păduri şi vânat şi prielnică creşterii animalelor.

Desigur, Valea Iadului va fi fost locuită încă de pe vremea dacilor liberi, care-şi vor fi găsit, şi aici, loc de refugiu din faţa cuceritorilor romani, “continuitatea de locuire” dăinuind şi în timpul migraţiilor şi, mai ales, în perioada expansiunii maghiare, inclusiv în epoca aceleiaşi stăpâniri. Este neîndoielnic că unele cătune (Zâmbru, Poiana, Micău, Ineţe etc.) îşi au începuturile înscrise în aceste vremuri potrivnice, mai târziu adăugându-li-se altele şi altele, înfiinţate în special de iobagii fugiţi de pe moşiile nemeşeşti, dar şi de răzvrătiţii urmăriţi de autorităţile timpului. Memoria oamenilor păstrează, însă, ca principală epocă a populării Văii Iadului, anii următori Răscoalei lui Horea. Desigur, un sâmbure de adevăr există şi aici, familiile Toda, de pildă, avându-şi moment de apariţie în acest ţinut, cel mai probabil, anul 1785. Se ştie prea puţin, dacă nu deloc, că remeţenii şi ponoranii au participat direct la această mişcare, poate mai mult chiar decât satele bihorene din zona Vaşcăului. O altă populare a ţinutului s-a petrecut în jurul anului 1900, şi după, prin aducerea de colonişti maghiari, sârbi, slovaci etc. la construcţia căii ferate forestiere Gura Iadului-Stâna de Vale şi la exploatările forestiere şi a bauxitei. Dar, această colonizare n-a fost de durată, majoritatea covârşitoare a “ştoainelor” (cum li s-a spus acestor colonişti pe Valea Iadului, probabil de la numele de familie german Stein) retrăgându-se între 1948-1960. Mai trebuie spus că bună parte dintre “băştinaşii” actuali au origini în satele învecinate, în special Damiş şi Ponoară, dar şi pe Valea Drăganului, iar, în zilele noastre, aici s-au împământenit, în număr mic, sălăjeni, moldoveni şi munteni, oameni veniţi la lucrările hidroenergetice din zonă şi căsătoriţi în una sau alta din localităţile ţinutului.

Numele celor trei sate situate pe Valea Iadului sunt străvechi. Bulzul, de exemplu, are rezonanţe dacice şi vine, probabil, de la bulzul de mămăligă şi brânză, cu care se aseamănă şi aşezarea, în vreme ce Remeţii îşi au, susţin unii lingvişti, sorgintea într-un cuvânt slav, filtrat de limba maghiară (Remethi, “pustnic, sihastru, singuratec”), deşi localnicii cred că el derivă din rimeţ, râmeţ (mistreţ, “gligan”), chiar în centrul satului existând un loc care, până pe la 1950, se numea Scăldătoarea gliganilor. De altfel, şi astăzi mistreţii sunt extrem de numeroşi în zonă, ei distrugând sistematic culturile şi ogoarele sătenilor. Originea toponimului Remeţi nu este, totuşi, clară, dacă avem în vedere atât răspândirea lui în spaţiul românesc, cât şi posibile ascendenţe antice şi medievale de genul Remesiana (Niceta din Remesiana). Sărăcel, cum era numit satul Munteni până prin 1965, este în strânsă legătură cu toponimele Dealul Săracului, Valea Sărăcelului, dar şi cu numele de persoane Sărăcuţ şi Sărătoc, foarte frecvente pe cursul inferior al Văii Iadului. Atestate în scris, însă, toponimele Bulz şi Remeţi aparţin anului 1851, iar Sărăcel – anului 1956. Administrativ, Bulzul (care totdeauna a inclus şi Sărăcelul) a fost unitate separată, în vreme ce Remeţii au fiinţat fie în entitatea administrativă Lorău-Ponoară-Remeţi, fie în Bulz (1949-1956, şi din 1968 încoace), în calitate de comună separată localitatea existând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până la 1948, şi între 1956-1968. Ţinutul Văii Iadului, în totalitate, a făcut parte din domeniul Şinteu, comitatul (o mică perioadă, districtul) Bihor, apoi din plasa Bratca, ulterior Aleşd (între 1948-1968, raion), judeţul Bihor (o vreme regiunea Oradea, dar şi regiunea Crişana).

Vorbirea oamenilor de pe Valea Iadului aparţine graiului crişan, ale cărui caracteristici le păstrează, atât în domeniul fonetic, cât şi în cel morfo-sintactic. Mici diferenţieri, nesemnificative însă, se găsesc şi aici, dar mai ales în lexic. Ca în întreg spaţiul crişan, gi, ge se transformă în j (ginere > jineri, geam > jam, sânge > sânji, ninge > ninji etc.), în timp ce ci şi ce rămân ca în limba literară; p şi m, urmate de diftongii ie şi ia sau m urmat de vocala i se pronunţă pte, pti şi mne, mni, cu t şi n muiate; piept > pt’ept, piatră >pt’eatrî, piele > pt’eli, miel > mn’el, miez > mn’ez, dar şi mic > mn’ic, Mihai > Mn’ihai, nimic > nimn’cî, picior > pt’icior etc.; t şi d, urmate de i sau e, se pronunţă muiat – t’ şi d’: tindă > t’indî, perete > păret’i, dimineaţă > d’iminiaţî, merinde > merind’i, Oradea > Uorad’i etc.; c şi g urmate de i sau e se pronunţă t muiat (t’) şi d muiat (d’): chip > t’ip, unchi > unt’i, ochi > ot’i etc.; urmat de e sau i, n se pronunţă muiat (n’): bine > bin’i, bani > ban’i, mine > min’i etc.; articolul hotărît masculin l cade: boul > bou, leul > leu, calul > calu, leneşul > leneşu etc.; terminaţia ă se închide la î: casă > casî, bogată > bogatî, poartă > poartî ertc., iar e la i: tăcere > tăceri, cere > ceri, frumoase > frumoasi etc.; terminaţia ea se transformă într-un e închis: plăcerea > plăcerè, auzea > auzè, rea > rè etc.; rotacismul n-a dispărut: inimă > irimî, genunchi > jerunt’i, senin > serin etc.

În domeniul vocabularului, sunt de remarcat o sumedenie de regionalisme, unele – poate cele mai multe – provenind din împrumuturi, în special din maghiară şi germană (oblac, cândalău, ştrimfi etc.), dar există şi cuvinte autohtone, chiar dacă unele dintre ele sunt atribuite altor “influenţe” sau sunt catalogate ca fiind de “origine incertă”.

Trebuie specificat, totodată, că, datorită schimburilor economice, între vorbirea locuitorilor din Bulz şi a celor din Remeţi există diferenţe, nesemnificative, desigur, dar există. Astfel, vorbirea oamenilor din Bulz se apropie mai mult de a celor din Bucea, Negreni (Fechetău), Bratca şi Borod, în vreme ce a remeţenilor, seamănă mai mult cu a ponoranilor, demeşenilor, “ardilenilor” din vecinătate (Valea Drăganului) şi a “vidicanilor” limitrofi. Diferenţe se manifestă şi în portul oamenilor: în vreme ce al celor din Bulz era mai simplu, oarecum “clasic” ţinutului Crişului Repede, al celor din Remeţi, în special de pe Luncă şi de pe Poiană, a suferit influenţe din zona Beiuşului, în special portul femeilor. În această zonă, apar fodrele, dublarea părţii de jos a poalelor şi chiar înzorzonarea lor, zgarda bogată, motivele florale puternic stilizate pe cusături etc.

Chiar dacă nu determină direct dezvoltarea societăţii, mediul geografic o influenţează, totuşi, totdeauna prin intermediul modului de producţie. Deci, nu este de mirare că, în condiţiile economiei ţărăneşti tradiţionale, natura îşi pune amprenta asupra profilului ocupaţiilor şi a modului cum sunt valorificate resursele. Carpaţii Apuseni, care străjuiesc şi Valea Iadului, au urcat gospodăriile pe plaiurile şi umerii acestora, probabil din vremuri preistorice, configurând o anume cultură populară materială şi spirituală. Izolarea a contribuit şi ea la această configurare aparte, satele de pe Valea Iadului, cătunele şi gospodăriile fiind risipite, răsfirate după cadrul natural în aşezări tip crâng, forme care vor persista până pe la jumătatea veacului al XX-lea. Organizarea în obşti a satelor de pe Valea Iadului s-a continuat din perioada dacică. Acestei organizări îi erau caracteristice proprietatea individuală asupra casei, curţii şi grădinii, şi proprietatea în devălmăşie asupra păşunilor, fâneţelor, pădurilor şi apelor curgătoare, sau, în perioada stăpânirii ungare, în drept de folosinţă veşnică. Urmare acestui fapt, obligaţiile locuitorilor satelor se impuneau global, reprezentând, în general, a zecea parte din produse, care se achitau îndeosebi sub forma rentei în natură, apoi, în bani şi natură.

Dacă păstoritul, creşterea animalelor, agricultura, exploatarea şi prelucrarea lemnului erau ocupaţiile de bază ale ţăranului de pe Valea Iadului, prelucrarea produselor agro-alimentare s-a situat, din străvechime, în centrul ocupaţiilor casnice, alături de torsul şi ţesutul fibrelor textile. Aceste ocupaţii au condus la descoperirea şi utilizarea unor instalaţii şi dispozitive, unelte şi obiecte care, dincolo de utilitatea lor, pun în evidenţă apetitul pentru frumos, prin ornamentica pe care o conţin. Alături de acestea, cultura tradiţională se evidenţiază în peisajul etnografic al locului prin tipologia satelor, gospodăriilor şi caselor, care s-a menţinut secole bune. Casele, de exemplu, au evoluat de la tipul cu târnaţ şi cameră, la casa cu târnaţ, cămară, tindă şi cameră, sau la “casa dublă” (pentru două familii) – târnaţ (cu cămară şi groapă pentru cartofi) la ambele capete, tindă (comună) şi, de aici, cameră pe dreapta şi pe stânga, toate aceste tipuri de case având acoperişul de paie, apoi cu şiţă (şindrilă), iar stâlpii târnaţului – ornaţi cu diferite motive geometrice simbolice. Sate cu gospodării izolate, Bulzul şi Remeţii au dezvoltat, în cadrul acestora, şi diferite tipuri de anexe: grajd cu şură, grajd în stânga şi dreapta, cu şură (şopron) între ele, grajd-şură, grajd-colniţă etc. Gardurile erau puţine, de obicei pentru a demarca gospodăriile alăturate derivate prin moştenire, cel mai adesea din rude subţiri şi lungi de lemn.

În strânsă legătură cu zona şi cu gospodăria este şi tipologia mijloacelor de transport pe apă, care, chiar dacă existau, erau slab dezvoltate până în urmă cu două secole. Pentru produsele cu volum mic, se făcea transportul pe spate. Pentru poveri mai mari, se foloseau caii, boii şi măgarii, care tractau căruţe sau care, sănii sau tărgi.

Transportul pe apă (cu plutele) se făcea doar pentru buşteni, care se organizau într-un rând sau de la 2 la 4 buşteni pe şir. Plutăritul a dispărut, însă, repede, odată cu amenajarea căilor moderne de transport – a căilor ferate forestiere, în special.

Schimburile şi comerţul se făceau în târguri. Oamenii de pe Valea Iadului frecventau târgurile deschise de la Beiuş (Binş), Huedin (Hodin), Borod, Bratca (Braptca), Negreni (Fechetău), Vadu Crişului sau Aleşd, ducând la schimb sau la vânzare animale, piei de animale, produse de carne, lemn, vânat, peşte etc., cumpărând, în schimb, cereale şi porumb, ingrediente alimentare, unelte necesare gospodăriei etc. Târgurile îndeplineau atât o funcţie socială, cât şi una culturală, fiind prilejuri de cunoaştere, de petrecere, de procurare a unor bunuri de larg consum, dar şi de comunicare a unor viziuni şi mentalităţi noi, de colportare a informaţiilor etc.

În secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, satele de pe Valea Iadului au resimţit mutaţii importante. Desfiinţarea iobăgiei şi pătrunderea produselor industriale, apoi a unor ramuri ale industriei au condus la înlocuirea unui mod de viaţă aproape autarhic, cu unul deschis, axat pe schimburi şi comerţ, la degradarea şi chiar pierderea unor ocupaţii şi obiceiuri, pentru ca ultima parte a secolului XX să însemne despărţirea – ca în aproape întreaga ţară – de ceea ce numim tradiţie şi tradiţional, ajungându-se, azi, ca, din întreaga civilizaţie şi cultură ţărănească multimilenară, să nu mai avem decât relicte şi firave amintiri. În fond, satele de pe Valea Iadului s-au racordat la evoluţia economică şi socială a ţării şi a timpului, coborînd de pe munte, din izolare, în vale, la grup. S-a câştigat în plan material, s-a pierdut însă în spirit, în sfera culturalului. Iar perspectiva globalistă – cultivând banul, confortul, sodomia etc. – tinde să destrame orice segment cultural, spiritual, din viaţa unor oameni prinşi în vârtejul “babilonizării”, al depersonalizării şi degradării lăuntrice. Turismul, probabil singura dimensiune a viitorului pe Valea Iadului, deocamdată, contribuie, şi el, din plin la această destrămare, alterând mentalităţi, obiceiuri şi tradiţii, cărora li se suprapun artificialul, imoralitatea şi contra-cultura. Pierderea identităţii culturale, a specificului naţional duce, vrem, nu vrem, în cele din urmă, la dispariţia unui neam, a unei limbi, la un dezastru al condiţiei şi dimensiunii umane. Istoria, însă, ne oferă numeroase modele şi căi pentru a ieşi din impas. Să ne întoarcem, aşadar, cu faţa la trecut, “să ne ridicăm în trecut”, cum ne îndeamnă Caşin Popescu, pentru a construi viitorul. Fiindcă acolo, în trecutul fiecărei comunităţi, zace sâmburul de frumos şi bine, de adevăr şi dreptate spre care cei mai mulţi dintre noi năzuim.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: