Eram copil şi credeam, cum cred copiii, că întrebările au răspunsuri. Se întâmpla într-o noapte, dormeam cuibărit în braţele bunicului meu, şi am auzit: cri-cri, cri-cri.
- Ce se aude, bunicule? Îmi e frică…
- Nu trebuie, dragul bunicului, sunt greierii.
- Şi câţi sunt, bunicule?
- Sunt toţi, dragule.
- Dar cine sunt greierii, bunicule, şi ce spun?
- Greierii sunt îngeri, care ne păzesc noaptea. Oamenii zic că ei cântă. Dar bunicul are să-ţi spună un secret: greierii nu cântă, greierii întreabă.
- Şi ce întreabă, bunicule?
- Întreabă dimineaţa dacă mai vine.
- Şi vine dimineaţa, bunicule?
- Asta nu ştie nimeni, dragul bunicului, de aia întreabă greierii.
Să fi avut vreo patru sau cinci ani. Atunci şi aşa am cunoscut eu greierii, în braţele bunicului meu, acoperit cu o cergă de sub care doar ochii îmi ieşeau afară, să privească stelele, şi urechile, să audă vântul, şi nasul, să miroasă iarba.
Porumbreu, aşa îi spune locului unde stam cuibărit în braţele bunicului meu. Nu-i decât o poiană, pe coapsa unui munte. Câteva adăposturi pentru vărat, câţiva cireşi sălbateci, şi dincolo, pădurea, izvoarele, lumea. Mărunta mea existenţă îmi părea că are noimă când ieşeam din pădure în această poiană, după o cale de două ceasuri din buricul Remeţiului, un sat din Apuseni, satul meu de obârşie. De ce se întâmpla asta, n-am contenit să mă întreb. N-am contenit, deşi am priceput devreme că mă întreb fără rost: nu mintea mi-ar putea răspunde.
N-am mai ajuns de ani buni la Porumbreu. După ce a murit bunicul meu, cu care veneam, vară de vară, dimpreună cu bunica, să-i ajut, cu preapuţina mea destoinicie, la treburile fânului, n-am mai cutezat să urc muntele. Cărarea încoace s-a rătăcit în amintire.
Doar îmi amintesc, ca de un ritual fabulos, dar străin: bătrânul bate parul, aşează podina. Nu prea îi vreme de tândălit, norii se ceartă deasupra creştetelor noastre. Va ploua în curând. Aşez fânul în jurul parului, îl calc mereu, şi odoarea lui mă îmbată. Fârcitura e ridicată. Pun genunchii pe popi, greblez fânul care nu se leagă, arunc grebla cu coada în jos şi ea se împlântă-n pământ. Bunicul pune propte căpiţei, bunica şade pe o cergă, privind mulţumită lucrătura şi lăudând pe Dumnezeu că a ţinut ploaia până să ne gătăm treburile. Eu îmi încolăcesc genunchii în jurul parului, mai pun şi mâna stângă pe vârful de par, să nu-mi fie frică, cu dreapta mă scarpin în cap şi ridic şi eu ochii spre cer, cu sfială. Îmi ascund faţa de la bătrâni şi zâmbesc cu o bucurie de care mi-e ruşine. Ştiu, aşa se întâmplă totdeauna când săvârşim fârcitura: întâi vine o boare, apoi o căldură şi o mână blândă mă mângâie pe creştet. Bunica mi-a zis că e mâna lui Dumnezeu şi am crezut-o, o vreme. Am fost bucuros de fiecare căpiţă pe care am şezut în vârful parului, ca de un poem împlinit. Venea însă de fiecare dată iarna, şi din căpiţele mele nu rămâneau decât litere rătăcite. Bunicul mă îndeamnă să scobor. N-aş prea vrea. Prind într-un târziu ruda pe care mi-o ţine bătrânul şi curg, mereuaş, ca un firicel de apă, spre pământ. Plecăm spre casă. Mă mai uit o dată înapoi. Sus, în vârful fârciturii, un individ îmi face cu mâna, a despărţire.
M-am despărţit ca de un străin de tânărul acela care îmi face cu mâna, cu toate visele lui întipărite pe frunte. A rămas acolo, pe o claie de fân, în Porumbreu, aşteptând bătrânul care să-i întindă ruda să se scoboare.
S-a întâmplat cam aşa: a venit o corabie poleită cu aur şi am pornit într-o călătorie nouă, pe unde nu mai fusesem nicicând. Sub umbra plopului, rotată, alunecând, alunecând…
