Greieri şi păpădii

Eram doisprezece şi vedeam în asta o predestinare. Aşa eram toţi: legaţi, prin fire misterioase, de bunicii noştri, de ţăranii români. Ne visam urmaşi direcţi ai ţăranului dac, aşa cum îi vedeam pe bunicii noştri că sunt, sărind peste generaţia minunaţilor noştri părinţi, cărora, însă, începuse să le fie ruşine, cine ştie din ce pricini, de ascendenţa lor ţărănească. Făceam din provenienţa noastră o bravadă, vorbeam cum se vorbeşte la ţară, ne căutam gace şi chimeşi, ne visam bătrâneţele albe, la sfat, cum citeam noi fotografiile cu ţărani din alte vremuri.

Ne-au mânat părinţii noştri la şcoli, să ne facem un rost într-o lume în care nu mai credeau nici ei. Ar fi vrut să fim cuminţi şi să tăcem, să plecăm capul, pentru binele nostru mărunt, să ne conformăm, ca să ne căţărăm pe o scară socială, cum făcuseră, câte un pic, mai toţi dintre dânşii.

N-am ascultat, acesta e blestemul copiilor. Nu ne-am conformat la nimic, am dat cu cărţile vremii de toţi pereţii, ne ştergeam la fund cu fotografiile conducătorilor, am fluierat profesoraşii care vroiau să ne bage în cap comandamentele vremii, n-am semnat carneţelele roşii. Citeam din Eminescu şi din Arghezi ca din Biblie, nu recitam pe la colţuri din versurile interzise, ci în faţă, ne salutam ca legionarii, nu ne ardea de femei şi de băutură. Când s-a dat semnul, ne-am dezvelit piepturile şi am primit, cu dragoste, fiecare glonţ, pentru că dulce ca mierea este glonţul Patriei…

Patria, însă, a murit odată cu noi. Şi-apoi, au început să ne moară bunicii. Şi-apoi, au început să renunţe părinţii. Ne-am trezit singuri şi morţi. Am ieşit din sicriele noastre într-o tinereţe care nu ne dorea. Le-am făcut cu de-a sila pe toate: ne-am apucat de toate relele, ne-am îmbătat ca porcii şi ne-am jucat frumuseţea la ruletă. Părinţii noştri vroiau să renunţăm, ca şi ei, pentru că, după o viaţă de om, înveţi că nu se mai poate şi ştii, dureros, ce e suta de lei. În beţia noastră, i-am suduit pe toţi, cu ţară cu tot, şi ne-am luat lumea-n cap. Am bătut toate cărările lumii şi ne-au bătut toate dorurile. Unii, abătuţi, ne-am mai întors, dar ne-am întors ca în basm: trecuseră câteva sute de ani. N-am mai cunoscut nimic şi pe nimeni. Nimeni nu ne-a aşteptat, nimeni nu ne-a cunoscut, nimeni nu ne-a primit. În lume, rosturile ne erau strâmbe, acasă nu mai aveam niciun rost.

Unii s-au dus înapoi, în lume, de tot. Alţii au rămas şi s-au conformat în sărăcie şi neputinţă. În fine, câţiva ne-am tras într-o parte şi am recurs la tristeţe. Nu mai aveam voie nici la vise, neroziile beţiilor noastre au început să cântărească tot mai greu.

Cei care au plecat sunt dascăli, sunt ingineri, sunt informaticeni sau simpli muncitori în ţări mari de pe faţa pământului. Am fost primiţi, pentru că ştiam carte, carte învăţată pe pâine în România, ţara care nu mai avea nevoie de cartea pe care ne-a dat-o.

Cei care au rămas şi s-au conformat n-au devenit lepre, nu se gudură pe lângă stăpâni şi nu stau cuminţi într-un fotoliul călduţ. Lucrează pe salarii de mizerie, bombăne şi în fiecare zi îşi pregătesc ştreangul şi săpunul, amănând izbăvirea cu încă o zi.

Cei care ne-am tras la o parte mai răbufnim foarte rar, ne-am pierdut ochii printre stelele nopţilor pe care nu le mai putem dormi, visându-ne când ţărani şi daci, când navigând spre americile noastre, din care ne-am întors.

Cei care au plecat şi au intrat în rând cu lumea care i-a primit, cei care au rămas şi s-au conformat, dar nu s-au murdărit de rahat pe la gură, nu mai sunt nişte oameni liberi şi ştiu. Singuri, cei care ne-am tras într-o parte, clamăm, sub ocupaţie: noi suntem dacii liberi! Suntem aşa de liberi, că nu avem nimic pe lumea asta. Nimeni nu ne poate lua nimic mai mult decât viaţa. Libertatea, însă, nu. Nici în moarte.

Ştim cine ne-a furat tinereţea. Ştim cine şi-a pus cizma murdară pe capul nostru. Dar nu îi duşmănim. Şi ei ne cunosc, ne numără, ştiu că existăm, ce hram purtăm şi se feresc de noi ca dracul de tămâie. Cum ne apucă şi pe noi dandaliile şi cerem ceva - orice, un ban pentru o carte -, cum scot lista noastră neagră şi ne râd în nas: nu avem!

Ne vom ridica de la pământ şi, cu dragoste, îi vom stârpi? Vom rămâne cu libertatea noastră ascunşi de toate vederile, iar când n-om mai putea, ne-om spânzura de bradul cel mai înalt, la răscruce? Ne vom lua iarăşi lumea în cap şi vom bate iar zările, cărările?

Fiecare dintre noi are o opţiune. Să ne adunăm şi să ne răsculăm împreună nu mai e cu putinţă. Noi am schimbat o dată lumea. Aceasta a fost minciuna noastră, rostul nostru minţit. Noi am murit o dată în viaţa asta şi de câte ori poate să moară un om într-o viaţă? Noi ştim, am ajuns să fim atât de bătrâni încât ştim: numai ce îi vom stârpi pe aceştia, că alţii, ca dânşii, le vor lua locul.

Suntem, atunci, nişte învinşi? În ordine lumească, din noi nu are să mai iasă nimica bun. Ne vom salva, ca atâtea generaţii de români, în spirit sau, poate, nimic nu ne mai poate salva.

Sau, poate, salvarea e o altă minciună.

Nu sunt un citadin. Inima mea este într-un cătun, într-un munte de la capătul lumii. Totuşi, bună parte din viaţă mi-am petrecut-o până acum în oraşe, mai mici sau mai mari, de la Oradea sau Cluj Napoca, până la Chicago, Phoenix sau New York. Am vizitat alte zeci, sute de oraşe.

Oradea a rămas, mereu, oraş de referinţă, pentru că acolo mi-am petrecut anii de liceu, acolo am învăţat ceva gazetărie, acolo mi-e parte din familie şi acolo au fost parte din prieteni.

O întâmplare, însă, nu o opţiune. Dacă vine vorba de opţiuni, aş alege, fără să stau pe gânduri, să ocolesc acest oraş fără substanţă.

Dar, cum spuneam: sunt o mână de oameni la care ţin care au încremenit discret în acest oraş. Tot mai puţini, pentru că mai toţi au ales deja ce aş alege şi eu, deşi mult mai legaţi de acest oraş, unii chiar prin copilărie, nu ca mine: să se ţină departe.

Numai ieri, un foarte bun prieten, ultimul prieten - fără să socotesc familia - din acest oraş, mă anunţă că nu se mai poate şi mă invită la o întrevedere de rămas bun. El nu spune doar asta: că nu se mai poate în acest oraş. El spune mai mult, şi mai dureros: că nu se mai poate în ţara lui şi a mea, cotropită de haimanale.

M-am pornit aiurea pe străzi cu ceva vreme înainte de ora stabilită, simţind deja gustul amar al unui nou gol: al singurului prieten orădean - în afara familiei - cu care mai schimbam lumea la o sticlă de vin, mereu în acelaşi loc, măcar o dată pe lună. Prietenul meu e mai tânăr cu câţiva ani, e la vârsta când porneam şi eu să cuceresc lumea, iar, odată cucerită, am socotit că locul meu este ţara mea, cătunul meu, gândindu-mi posibilă aşezarea doar acasă.

Prietenul meu nu vrea să repete greşeala mea. Aşa îi zice dumnealui: greşeală. M-am pornit cu gândul să îl combat, m-am pornit înainte de vreme, să poposesc într-un parc, să îmi număr argumentele. Am dat să intru în parcul cel mai cunoscut al Oradiei, printr-un loc lăturalnic, pe care l-am folosit de când l-am descoperit prima oară, copilandru mânat de la muntele lui să se facă domn, om cu carte. M-am izbit de un gard înalt de fier forjat şi am căscat ochii ca în faţa unei minuni: parcul este împrejmuit roată cu un gard înalt. Era primul parc public pe care îl vedeam împrejmuit cu un gard înalt de fier. Nicăieri în Europa, în Statele Unite, ba nici la est de România, pe unde m-au purtat paşii, nu mi-a fost dat să văd asemenea batjocură.

Contorsionat, am căutat totuşi o cale de acces, o poartă, pe care am găsit-o, în cele din urmă. M-am îndreptat ţintă spre banca mea, banca pe care îmi amintesc ca acum că am plâns prima oară în oraşul acesta, la 14 ani, la o săptămână după ce fusesem trimis la şcoli mari, să devin altceva decât inima mea vroia. Frunze mari, galbene, fluturi mari, cu o aripă, ca într-un vers al lui Caşin Popescu, pluteau peste creştetul meu, peste ochii mei împlântaţi adânc în cer, cu întrebări. Acolo şezum şi plânsem…

Banca aceea e tot acolo: ruptă. Mă aşez pe osatura de beton şi povestesc deja cu prietenul pe care va să îl întâlnesc în curând. Ce să îi spun? Că nu putem pleca toţi, că avem lupte de dat în ţara noastră? Nu pot, căci l-am rugat chiar dânsumi să se mişte puţin prin lume, ca să înţeleagă mai bine chiar neamul său. Să-i spun că se poate, totuşi, şi acasă, trăi onorabil, făcând ceea ce ştie el să facă, scrisul, şi ceea ce e pregătit să facă: muncă în sistemul juridic? Nu pot, căci nu mai am niciun exemplu de om care să trăiască onorabil din scris cinstit sau să ţină capul drept în justiţie. Or fi, dar, uite, eu nu mai ştiu pe nimeni. Dar am o groază de exemple care nu mai scriu cinstit, ca să trăiască, ori care nu mai scriu deloc, pentru că nu pot ca, din scris cinstit, să trăiască.

În fond, ce aş putea să-i spun? Că suntem tineri şi ziua de mâine e a noastră? Nu mai suntem tineri şi ziua de mâine a venit. Şi ne-a prins pe drumuri, cum ar spune prietenul meu, dacă l-aş zgândări. Nici case nu avem şi casa noastră, noi, cu mâinile noastre, cum am avea putinţa să ne-o facem - ţinând să rămânem ceea ce suntem - în România de azi?

Să îi spun că dorul de acasă, de neamul tău şi neamurile tale e mai greu decât oricare dintre boli? Dar durerea şi disperarea de a fi acasă, lângă neamul şi neamurile tale, între ele, şi a nu putea face nimic pentru mai binele lor, cât de grea boală să fie aceasta? Ar avea dreptate să îmi răspundă aşa.

Şi totuşi, ce aş putea să îi spun, nu ca să nu plece, pentru că trebuie că face bine că pleacă, ci ca să nu plece cu gândul cu care îmi amintesc că a plecat un tânăr scriitor ieşean, cu şapte ani în urmă: săturat de România?

Nimic nu pot să mint. Ştiu că pleacă - aşa ca atâţia - cu neamul său şi pământul neamului său în suflet. Iar că pleacă, nu e că s-a săturat de neamul său şi de pământul neamului său, ci că s-a săturat să fie călcat în picioare, să câştige cât să moară de foame în ţara lui, să fie batjocorit în ţara lui.

Peste drum, ochii mi se aşează pe o inscripţie cu vopsea neagră. E în ungureşte şi e un nume de stradă, care nu este traducerea din româneşte a numelui de stradă oficial. Urma să văd pe toate străzile nume de stradă neoficiale, în ungureşte, inscripţionate pe clădiri cu vopsea neagră, batjocură la adresa românilor. Batjocorit în ţara lui şi de cocoţacii care s-au suit pe capul nostru, şi de şobolanii pustei, prietenul meu se tot duce. Mă ridic şi eu de pe bancă, nu am ce argumente să număr.

Trec pe lângă statuia lui Mihai Viteazu, a cărei curăţire, aflu că a costat 1 milion de euro. Lucrurile astea nu se fac pe bani: ne adunam noi, ultima mână de români, şi îl ştergeam pe Domnul Mihai de găinaţi, pe degeaba. Trec pe lângă statuia lui Mihai Eminescu şi văd construindu-se un alt gard. Cineva are în acest oraş o afacere cu garduri. Îngenunchez în faţa lui Eminescu şi câţiva curioşi se opresc şi chicotesc: uite un nebun!

Stau în genunchi, cum am stat şi când au pus statuia pe soclu. Aveam, cred, 17 ani. La dezvelirea statuii, am fost şi eu invitat să spun un cuvânt, din partea tinerimii oraşului. Numai ce ieşisem din orânduirea socialistă, să intrăm direct în groapa cu rahat. Ce ştiam? Abia îmi deschisesem aripile. N-am dat ascultare comandamentelor nici pe vremea cealaltă, rupeam fotografiile bietului Ceauşescu din toate cărţile şi am fost pârît. Dar acum? În anii 90? De ce mă întreabă acest dăscălaş ce am să spun la statuie? Hai, că se gândeşte poate că nu mă descurc… Despre chestiunea evreiască şi despre chestiunea ungurească, i-am spus. (Statuia e cu spatele la sinagogă şi cu faţa la Ungaria.) Şi am să recit Doina, îi mai spun. Şi dăscălaşul, de ce se face roşu ca racul şi fierbe de furie? Nici să nu te gândeşti, mi-a spus. Nici să nu mă gândesc. Nici nu m-am gândit. Am tăcut, am zâmbit, am plecat, am spus ce ţineam să spun şi m-am pus în genunchi. Habar n-aveam că, atunci când te pui în genunchi să te rogi, cineva abia aşteaptă să pună piciorul pe spatele tău. N-am înţeles ce va să vie. La fel, când Ceauşescu era încă la putere şi Doina era zice-se fără voie a se recita, am recitat pe scenă. Nu era curaj, nici înainte, nici după. Era credinţă. Dar ce înţelegeam eu?

Abia azi, şi e târziu, ştiu: ne sufocă dăscălaşii în casa noastră. Ne-au călărit şi nu mai ştim să-i dăm jos de pe grumazul nostru. O luăm care încotro, să ne salvăm. Câte unul singur: nu vom mai birui! Mai rămân - câtă vreme? - în picioare statuile lui Eminescu. Ni le lasă, nu că respectă măcar atât, ci că să pricepem - nu importă cât de mici suntem fiecare la picioarele Domnului Nostru Mihai - ce aşteaptă pe cel care ar îndrăzni.

Aşa este, prietenul meu drag: nu ne-a rămas loc de mântuire. Să te retragi într-un cătun, la munte, să nu mai vezi mizeria dimprejur? Asta am făcut toată istoria noastră, ai dreptate: ne-am tras mai pe munte, mai sus, şi au tot venit peste noi. Să ridici capul, să mergi ca mielul la tăiere? Nu avem tărie de nicadori. Aşa că ne rămâne să ne împrăştiem prin lume şi să adunăm de pe acolo, în toamna aceasta ce ne-a ajuns, furnici, şi nu greieri, cum toată vara am fost, cele trebuincioase izbăvirii.

Îţi spun, prietene, la ceasul nostru de despărţire fugară, cum le-am spus tuturor prietenilor care au plecat: ia darul meu cu tine. Făcusem deja 18 ani când primul prieten a plecat să nu se mai întoarcă în ţara lui şi a mea şi a ta: era o tânără domniţă care este acum dascăl universitar pe meleaguri unde pleci şi tu. Şi i-am zis dânsei, tăind cu cuţitul o felie mare de suflet: domniţă, ia cu tine darul acesta! Şi am tot tăiat felii mari de suflet şi am tot împărţit căci, unul după altul, toţi s-au dus în toate zările, în toate părţile. Credeam - naiv cum mă ştii - că sufletul e ca râma: tai o bucată şi cresc două. Nu este, prietene. Aşa am rămas cu ultima felie în mână. Ţi-o întind. Ia darul meu, prietene, cu tine.

Rămân după noi umbrele, care se mai văd, însă foarte puţin.

Miercuri, la prima oră, drujba mea trezea cocoşii întârziaţi. Îi auzii pe vreo doi, pe la orele opt ale dimineţii, certându-mă că le-am stricat somnul. Le explic, în gând, că n-avui vreme să aştept după ei, să mă scuze. Nu o dată, s-a întâmplat să fie invers, aşa că suntem, cumva, chit. Curăţ de sălcii un teren lăsat în paragină de peste două decenii. Mă prinde primăvara, şi sălciile, îmi spune un bătrân, sunt ca râmele: tai una şi răsar două.

Sunt la Moara Ciuhandrului, pe Valea Iadului. Pe vremuri, un străbunic de-al meu, primar al Remeţiului, ţinea o moară vestită pe văile locului. Moara n-a supravieţuit, dar eu încerc să refac traseul părâului morii şi, poate, am să reuşesc să pun o nouă moară pe locul celei vechi, în amintirea unor vremuri ce trebuie că erau minunate.

S-a făcut spre orele zece, când vederea periferică sesizează un grup numeros de bătrâni adunaţi peste vale, pe drum. Mă opresc din truda mea să dau bineţe. Recunosc câţiva dintre bătrâni, pe alţii nu, dar înţeleg: toţi mă privesc, şi mă privesc cu dojană. Sau nu? Trebuie să ştie că locul a fost părăsit multă vreme şi se uită cu obidă la un tânăr care îşi face de lucru. Poate că, totuşi, mă privesc cu drag: tineri fiind, vor fi prins moara aceea şi le e cu bănat părăsirea în care a ajuns.

Trec puntea, căci una dintre bătrânele de peste vale îmi strigă ceva. Dar nu aud, Valea Iadului este singurul glas care se aude clar în preajmă. O recunosc. Nu îi ştiu numele, doar porecla: Pleanga. O bătrânica tare simpatică şi foarte cumsecade. Sărutmâna, îi zic, dzîua bună să vă dea Dumnedzău, le zic tuturor. Mi se mormăie un răspuns, nemulţumit. Trebuie că am făcut ceva prostioară, de toţi aceşti bătrâni mă privesc chiorâş.

Mă lămureşte Pleanga:

- Da pruncu mnieu, tucma astizi ţ-ai găsît di lucru?

Eu sunt foarte nedumerit: de ce azi nu e o zi bună de lucru? Soarele zâmbeşte pe un colţ de cer, nu ninge, după câteva zile albe ca vata, ce-o fi?

Tot Pleanga îmi zice, ca din carte: prunciu mnieu, dapu tu nu ştii că astizi îi pominire Sfinţîlor noşti părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi Vasili cel Mari, Grigori Cuvântătoru di Dumnedzău şi Ioan Gurî di Auru?

Am încurcat-o. Nu, nu ştiam, nu ştiu nici ce zi este, ştiu doar că acuma mi-am făcut vreme pentru treaba pe care o fac. Explicaţia nu ţine în faţa acestor atât de frumoşi bătrâni coborîţi din altă lume.

- Nu-l supara pă Dumnedzău, îmi spune unul dintre ei.

Nu vreau eu să supăr pe nimeni, darmite pe Dumnezeu! Gata, bag drujba în casă, securea după şură şi, împreună cu toţi cei opt bătrâni care mă privesc acum cu alţi ochi, la crâşma de alături, a doamnei Margareta, ce doamna rară!

Stăm ce stăm şi povestim ce povestim. Dar Pleanga tot nu e mulţumită:

- D-apu tu ieşti prunc fain, di ce ţ-ai lăsat barba cee spurcatî? Tre şi o tai pruncu mnieu…

Am înţeles să fac concesii: să nu îi jignesc pe bătrânii aceia frumoşi lucrând într-o zi lăsată de Dumnezeu spre nelucrare. Dar cu ei de barbă nu mă trag.

- Nana me, îi spun Pleangăi, păi cum îi amu: zâua asta îi lasatî di Dumnezău şi nu lucri mnicî, da barba di cini îi lasatî? Nu tăt di dânsu? Iaca, io nu vreu şi-l supăr pă Dumnezău, dacî mi-o lasat aşe o mândreţi di barbă, io şi bag brişca-n ie?

Pleanga mă priveşte ca lovită de fulger. Probabil n-a privit niciodată lucrurile în felul acesta. Dânsa ştie că tot bărbatul care se respectă îşi rade barba. Eu ştiu că barba mea e o prelungire a inimii mele şi nu m-am lipsit de ea de când a dat să-mi crească, numaidecât te lipseşti de iarbă. Îi spun şi asta Pleangăi şi celorlalţi: aşa cum pământului îi iei iarba de câteva ori pe an, să îţi hrăneşti animalele şi să îţi crească mai frumoasă la anul, tot aşa şi cu barba: o rad şi eu, de trei-patru ori pe an. În rest, e cu mine şi cui nu-i place, privească în altă parte!

Pleanga nu ştie pe unde să scoată cămaşa şi încearcă într-o direcţie moartă:

- Da nu să ma uitî nici o fatî la tini dacî ţîi barba iasta…

Na, Pleanga pricepe într-un final, ajutată şi de bărmăniţa care roşeşte de fiecare dată când îmi întâlneşte ochii, că nu e lipsă, că, vorba poetului, în barba mea, aborigenele văd un semn de prăsilă şi admite că, dacă ar fi mai tânără cu vreo 50 de ani, tot i-ar fi drag de mine, cu barbă cu tot.

Şi scormoneşte un alt bai: de ce nu mi-e barba sură.

Îmi este, îi mai spun. Pe dinlăuntru.

Scriu aceste rânduri amintitoare cu gândul la un prieten care va zbura cu avionul prima dată în viaţa lui peste două zile. Pentru foarte mulţi, un zbor nu mai are nimic spectaculos, iar alţii îşi doresc foarte tare să zboare. Măcar o dată. Ei, bine, prietenul meu nu ţine nici de unii, nici de alţii. Prietenul meu nu vrea să se urce în avion niciodată. Totuşi, oarecum forţat de împrejurări, o va face (sper!) poimâine.

De ce nu vrea să zboare prietenul meu? Răspunsul pe care îl dă este destul de ciudat, cu toate că dânsul pare un om cu toate minţile în cap. Este convins că avionul în care se va sui el, se va prăbuşi. Oricare ar fi acesta. Crezi că glumeşte, dar nu. Ei, până la urmă nu este nici primul, nici ultimul care se teme să zboare cu avionul. Frica indică, până la urmă, normalitate. Dar, îi spun prietenului meu, de vreo zece ani, timp în care m-am urcat în mai o sută de avioane sau elicoptere, a-ţi fi frică să zbori şi a nu încerca să îţi învingi frica este precedentul unui handicap enorm în societatea de azi, şi încă a unui handicap nerecompensat şi nerecompensabil. Nu şi nu: programându-şi o vizită în Statele Unite, prietenul meu a căutat – şi m-a obligat şi pe mine să o fac – posibilitatea de a trece Atlanticul cu vaporul. De ce nu cu barca, l-a luat peste picior un unchi de-al meu, emigrat de treizeci de ani în State.

Nici cu vaporul, nici cu barca, dar nici cu avionul: prietenul meu nu a mai ajuns în State. Acum zboară scurt, în Europa. Sunt convins că, apoi, va ajunge şi în State. Cu avionul. De fapt, mi-e că o să înceapă să îi placă. Aşa cum îmi plăcea mie, când l-am luat pe prietenul meu să zburăm cu elicopterul peste Sarmisegetuza. S-a înţeles: el a rămas la sol şi m-a privit cum mă pierdeam pe cer, pierzându-se şi dânsul în frica mult prea neomenească ce îl copleşise.

A fost cam aşa: filmam pentru un film documentar despre România. Producătorul (un american) dorea şi imagini aeriene. Am zburat peste Deltă şi producătorul a fost încântat. Aşa că s-a lăsat uşor convins să iau pe peliculă Sarmisegetuza dacică şi, dacă tot ajung în zonă, poate iau şi nişte shot-uri cu munţi acoperiţi de zăpadă, recte Retezatul.

Când am zburat prima dată, am căutat o oră locaţia (Sarmisegetuza dacică) şi n-am găsit-o. M-am mulţumit cu munţii înzăpeziţi. A doua încercare, tot de vreo oră,  a eşuat şi ea, şi a trebuit să mă mulţumesc cu Orăştia şi Deva. A treia oară – încercările s-au petrecut la interval de cam o lună – pilotul era convins că ştie cum să ajungă unde trebuia să ajung. Pe prietenul meu l-am rugat să mă însoţească în această a treia încercare de a fura chipul Sarmisegetuzei.

Pilotul a venit de la Timişoara, însoţit de doi colaboratori, care au rămas şi ei la sol, cu prietenul meu. Urma să zburăm mai puţin de o oră, aşa că cei trei s-au dus la o cârciumă, să le treacă timpul. Acum, mai trebuie să vă mărturisesc o frică a prietenului meu: aceea de a conduce un autovehicul. Bun, între timp, frica aceea a trecut şi s-a transformat, cum altfel!, în plăcere. Dar atunci, era, şi era gravă. Eşti un handicapat social, m-am enervat eu. Look who’s talking, mi-a azvarlit-o el, referindu-se la altfel de handicapuri sociale, dar de data asta ale mele. Îl rugasem să fie pregătit să conducă el drumul înapoi de la Deva la Oradea, pentru că eu vroiam să transfer pe laptop şi să selectez câteva shot-uri, cu care eram în întârziere, pe drumul de întoarcere. Iar prietenul meu: nu şi nu, el nu conduce înapoi.

S-a dezvăţat de nu-ul acela peste ceva vreme. L-am forţat şi eu o dată să conducă maşina mea, de la Aiud la Oradea. Rămăsesem defect în Aiud, o lăsasem la mecanic, luasem o altă maşină  din Oradea şi îmi trebuia un şofer să aducă maşina mea la Oradea. S-a lăsat înduplecat şi a poftit să mă ajute. Nu ştiam ce mă aşteaptă, deşi îmi mai povestise: l-a apucat aşa, pe primul lui drum după ce a luat permisul, mergând la ţară cu familia, obligat de taică-său să conducă, ca să înveţe să conducă, l-a apucat, zic, să îşi dea jos bluza cu care era îmbrăcat. Din mers. Îl treceau toate transpiraţiile. Şi a lăsat de volan, să îşi tragă bluza peste cap. Care bluză s-a opintit în capul lui, devenit probabil foarte mare, într-o formă de macrantropie invizibilă, pe care numai frica ţi-o dă. Şi a lăsat de toate, de pedale, de volan, hăţind o bluză care nu vroia să îl părăsească. Parcă îl şi aud pe frate-său: băi, cretinule, ne omori, ce mama dracului faci! În fine, au scăpat cu frica, taică-său, un şofer experimentat, era în dreapta. Ei, poveşti cu începători în ale şoferiei, mi-am zis. Am auzit vreo câteva, nu toate aşa nostime ca asta. Dar tot nu ştiam ce mă aşteaptă.

De la Aiud până la Floreşti, Cluj, pe drumuri ocolite, n-a fost aşa o problemă. Am intrat pe drumul european, care, încă, nu era aşa aglomerat ca acum. Dar tot era. Ne-am oprit la Negreni, să mâncăm nişte mici, să bem o cafea. L-am felicitat, a venit binişor în urma mea. Mi-a mărturisit că n-a văzut nimic decât becurile din spate ale maşinii mele. Îi tremurau genunchii. Şi îi era foarte frică de ce urma: urcuşul de la Piatra Craiului. Floare la ureche, i-am zis. Vii după mine, tot aşa. Zis şi făcut. Am trecut de prima curbă şi m-am tot dus. După trei-patru curbe, am mai aruncat un ochi în oglindă, să văd cum se descurcă prietenul. În spate, nimic. Am încetinit, am oprit, nu mai venea nimeni din spate. Am întors, îngrijorat. Aveam şi de ce. În prima curbă, că de-acolo nu mai trecuse, flancând drumul, maşina mea şi prietenul meu lângă ea, angajat într-o discuţie aprinsă cu şoferii camioanelor din spate, care nu puteau trece de maşina mea.

Discuţia era destul de colorată, prietenul meu, pe lângă că nu ştia conduce pe-atunci, nu ştia că una din regulile traficului românesc este să nu te pui cu şoferii de camion, dacă nu ai o maşină care să alerge repede. Am crezut că iar s-a defectat maşina. Ba nu. Am pornit-o, am mutat-o, le-am mulţumit şoferilor pentru răbdare, s-au liniştit apele şi am înţeles: prietenul nu ştia că în pantă mai trebuie să schimbi vitezele, vroia să tragă cu a patra cu o amărâtă de Dacie până în vârful Pietrei. În regulă, vom merge într-a doua, încet, până sus, n-are să fiarbă apa dintr-atâta. Şi va merge el în faţă. Dar… cum să facem, pentru că prietenul meu nu ştia şi nu putea porni în pantă. Ne-am întors la vale, am luat-o de la capăt şi iată-ne la două curbe de vârful pantei, care se profilează, victorioasă, pe parbriz. Îmi fac cruce instinctiv: am scăpat şi de asta. Ba, mai mult, prietenul meu accelerează, ajunge într-a patra, a prins curaj. Îmi aprind o ţigară şi plănuiesc cum să îi explic coborîrea prietenului meu, când, deodată, maşina mea, condusă de prietenul meu, face un viraj extrem de brusc spre dreapta, într-o curbă la stânga, şi se aventurează fără scăpare spre prăpastie. Am înţepenit, am încremenit, mi-a zburat inima pe geam. La fel de brusc, maşina face un viraj invers, revine pe drum în ultima miime de secundă posibilă, când aveam în faţa ochilor desfăşurătorul moral pe următorii cinzeci de ani ai mei – îmi omorîsem un prieten –, şi îşi vede de drum liniştită.

În vârf, ne oprim. Îmi revin greu, în timp ce prietenul meu îmi explică cum că vroia să îşi aprindă o ţigară, dar bricheta îi căzuse pe jos şi s-a aplecat să o caute. Lăsăm maşina în vârful Pietrei Craiului, mai mult de atât nu puteam suporta pe ziua aceea, urmând să îmi caut pe cineva care are şanse să aducă maşina întreagă la Oradea şi să nu îmi pună probleme metafizice. Întâmplarea ar trebui să fie gata, dar nu e. Am parcurs drumul de la Aiud în multe ore, s-a făcut spre seară. Maşina care o împrumutasem, nu ştiam, avea probleme la sistemul electric. Un scurt şi s-a ars instalaţia de iluminat la 30 de kilometri de Oradea. Nu reuşesc să remediez şi noaptea s-a lăsat uşor peste umerii noştri. La ocazie nu ne ia nimeni şi, oricum, trebuia să duc maşina în seara aceea. Aştept un TIR şi mă „agăţ” de el.

Mă ţin de luminile lui cu înverşunare, mă claxonează toată lumea, e în regulă. Mai făcusem o ispravă similară, ştiam cum e, cu toate că drumul pe care îl mai făcusem nu prea era parcurs de maşini, este vorba, pentru cine cunoaşte, de drumul de la Stâna de Vale la Remeţi, ghidat doar de lună plină, într-o noapte asurzitoare. Mă ţineam cu mâinile şi cu picioarele de TIR-ul din faţă, doar prietenul meu se înspăimântase de moarte, care era aproape, era acolo, o ştia dânsul, are să se întâmple acum, mai bine se răsturna cu maşina pe Piatră, să îl las jos, să fac ceva, să ştiu că el nu mai vine cu mine niciodată nicăieri. Am ajuns teferi la Oradea. Un an de zile nu l-am mai putut urca la mine în maşină. Nu să conducă, Doamne fereşte! Pasager. Aşa că l-am luat cu mine la Iaşi şi m-a obligat să mergem cu trenul, iar apoi l-am păcălit, şi am plecat cu maşina spre Haţeg şi în Parcul Naţional Retezat. Dar despre aceste două noi aventuri cu prietenul meu, de-altădată.

Să revenim. Ca măsură de precauţie (şi nu din frică), înaintea fiecărui zbor (primele douăzeci), obişnuiam să îmi pun lucrurile în ordine şi să scriu câte o scrisoare unor oameni foarte apropiaţi, de despărţire, just in case. Revenind, prietenul meu e la sol, are cheile de la maşină, tocmai i-am indicat, dacă tot nu zboară cu mine, unde să ducă maşina şi scrisorile din torpedo, dacă se prăbuşeşte elicopterul, iar cei doi veniţi de la Timişoara îi povestesc cum un coleg de-al lor pilot a murit în ziua precedentă, într-un accident aviatic. Nu ştiu ce l-a speriat atât de tare: să aducă maşina la Oradea sau confirmarea că avioanele cad în preajma lui. Dar noi nu ne-am întors după o oră, nici după o oră jumătate, nici după două ore în cap, la sol pierdusem comunicarea, vântul era într-adevăr foarte puternic, alarma elicopterului s-a declanşat la un moment dat şi piuia îngrozitor, am întrebat pilotul ce e cu zgomotele acelea, pilotul mi-a zis că indică o defecţiune, dar nu ştie despre ce e vorba, alarma s-a oprit şi s-a mai pornit mai târziu, Sarmisegetuza tot nu era unde se aştepta pilotul şi iarăşi a trebuit să mă mulţumesc cu altceva, cetatea dacică Blidaru (am să iau un stop cadru pentru aici după ce termin de scris aceste rânduri), iar prietenul meu s-a făcut mangă şi, văzând elicopterul, s-a pus să sară în sus pe pistă într-un picior, fluturând din mâini ca o lăcustă, ocupând spaţiul de aterizare destinat nouă. Stăteam în aer şi ne învârteam deasupra aerodromului. Râdeam cu lacrimi şi eu, şi pilotul. După prietenul meu s-au luat şi nişte câini vagabonzi. Mai trebuie să spun că şi de câini îi era frică? Până la urmă, cei de la turnul de control întreabă prin sistemul de comunicaţie, revenit la normal: de ce nu cobori? S-au lămurit şi cei de la sol: nu aveam pistă liberă. Prietenul meu, cu câinii după el, ocupa tot aerodromul.

Prietenul meu, când are să citească povestită întâmplarea cu pricina, are să protesteze: hai, mă, că n-a fost chiar aşa. Abia aştept să îi spun ce îi tot spun de atâta vreme: de acolo, de sus, lucrurile se văd altfel.

Aşa că, zbor plăcut să ai şi să te întorci acelaşi, altfel, acelaşi!

Revedem nişte imagini, filmate de noi cu ceva vreme în urmă. Încercăm, cu stângăcia cuvântului nostru, să punem în cuvinte frunzele şi sentimentele unor clipe aparte de care am avut parte, graţie norocului de a lucra pentru un film documentar despre România produs în Statele Unite. Ne-a spus, la un moment dat, producătorul, doamna Linda Dodd-Major: dragă Octavian, tu filmezi poezii; noi vrem să facem un documentar realist, care să impresioneze americanii în mod pragmatic; ne trebuie imagini de pe pământ. Ne-am  muncit apoi multă vreme să obţinem şi imagini… pământene: fabrici, oraşe, oameni în cotidianul modern, laboratoare de informatică… Nu ne-a fost prea uşor şi imaginile acelea le revedem acum apăsând butonul fwd al telecomandei. Tragem linie şi înţelegem: munca la acest film ne-a făcut să ne mai naştem o dată. Şi, plăcută surpriză, ne-am născut tot Român. Nici nu ne-am fi dorit altfel. Împărtăşim trei secvenţe, evenimente ale naturii şi ale umanului pentru noi, la care am fost martori, cu credinţa că acestea nu se puteau întâmpla decât în România, chiar dacă ele se întâmplă în fiecare zi, oriunde în lume.

 a. Roşia Montana. Pe şantierul arheologic. Dimineaţa devreme, lumină mică. O stâncă subţire şi lunguiaţă, în formă de semicerc, cu o gaură circulară în lateral stânga, cu un diametru de vreo jumătate de metru. Jos, în vale, prin deschizătura stâncii, câteva case de lemn. Le luăm în obiectiv, le apropiem la un pas de noi. O femeie trebăluieşte într-o curte. Munca din zori. “Ieşim” cu imaginea, în ritm de melc; se conturează, încet-încet, peretele stâncii, apoi deschizătura rotundă, apoi stânca întreagă, cu un arbust singuratec în vârful ei, apoi muntele din fundal. În spate se aude o bubuitură, dinspre minele din vale. O detunătură de dinamită, probabil. S-a crăpat de ziuă, iar noi privim la lume prin gaura unei stânci ca prin hubloul unui avion.

b. Pe lângă Turnu Roşu, cu faţa spre Făgăraş şi cu spatele la Olt. Un drum costiş, impracticabil cu maşina de aici în sus. Am urcat vreo zece kilometri, greu, prin hopuri şi peste pietre, imaginându-ne Dacia - maşină de teren. După-masă limpede. Vântul mângâie crengile uşor. Scoatem din traistă pita, clisa, brânza, ceapa, brişca şi ne aşezăm pe o piatră, pe marginea pârâiaşului ce şopoteşte vesel la vale. Un peisaj spectaculos, dar obişnuit nouă. Imagini din acestea recoltasem cu duiumul, fără a fi însă mulţumiţi până la capăt. Ceva le lipsea. Nu ştiam de ce anume aveam nevoie pentru a conferi vitalitate acestor colţişoare de paradis, pe peliculă. Mâncam aşezat, ardeleneşte, adulmecând, gata să povestim cu duhurile locului. Deodată, un zgomot, relativ ritmic, tot mai perceptibil, dar la fel de nenumit. Am rămas cu îmbucătura pe jumătate mestecată în gură. Trebuie să fi fost un mic război înăuntru nostru, pentru sunetul acela ciudat, neliniştitor pentru pustietatea în care mă aflam. Ce ar fi fost de făcut? Să pregătim camera, căci zgomotul se îndrepta spre noi şi putea fi ceva semnificativ pentru peliculă? Să ne repliem în maşină şi să gonim la vale, pentru că zgomotele creşteau în ecouri prelungi, amplificate de două stânci apropiate, probabil? Să luăm fluierul şi să zicem, pentru a îmblânzi dizarmonia şi agresivitatea naturii, jalnic Orfeu, cele câteva sunete pe care le ştim spune? Am optat pentru prima variantă, deşi decizia trebuie să nu fi fost lesnicioasă. A fost mai mult intuiţie decât înţelegere, însă a fost bine. “Tropotele cailor care au galopat prin veacuri mai răsună uneori şi acum”, ne-am amintit din CARTEA OLTULUI, căci tot eram aproape de Olt. Peisajul s-a umplut la un moment dat de scoborâşul a vreo zece cai, însoţiţi de un cavaler tăcut şi oarecum fantomatic. Cavalerul trac, pesemne. Pe urmă, din nou liniştea.

c. Albac, după o masă copioasă şi câteva pahare de vin la pensiunea Aurora, împreună cu prietenul Lucian Ţion, “învăţătorul” nostru în arta cinematografică. Hotelurile se notează cu stele, dar iată că pensiunile se notează, mult mai plastic, cu margarete. Pensiunea Aurora are două margarete lângă frontispiciu, pentru că e mai mândră decât altele. Dar în curte, margarete sunt poate o mie. Ne oprisem doar să filmăm un om muncind cu o betonieră primitivă, muzeul lui Horia şi două Ilene Cosânzene ce şedeau chiar în poarta pensiunii, ca un bun venit. N-am plecat fără un ospăţ, şi ne-am şi întors, de altfel, decuseară. Într-o curte, căutând indiscreţi peste gard, am zărit o scenă de o gingăşie irepetabilă. O mamă îşi drăgălăşea pruncul aşezat pe iarbă. Mama - tânără şi frumoasă, copilaşul - râzând cu poftă şi agitându-şi mânuţele, iarba - plesnind de un verde voios, punctată de margarete. Copilul, rupând o margaretă, oferindu-i-o mamei. Mama, foarte surprinsă, minunată chiar de gestul copilului. Copilul, rupând încă o margaretă, şi încă una, şi încă una, alergând nesigur, dar convins, aruncând margaretele în părul mamei.

Îmi povestea bunica, oarecând, că, pe vremuri, la cumpăna dintre ani, bătrânii obişnuiau, după urările şi închinările de an nou, să verse un strop din băutura lor pe podea şi să-şi pomenească toţi morţii. Şi cu morţii trăiam bine, îmi spunea bunica, darămite cu vii… Întru pomenirea tuturor morţilor mei, întru gândul acesta bun al bătrânilor mei, transmis cu obligaţie de bunica mea mie, rescriu un discurs funebru ce împlineşte patru ani.

Trei dimineţi în urmă, un om cât o minune a plecat la alte minuni. Pe numele lui pământean, Viorel Horj.

Călătoream, trei nopţi de-acum, în noaptea dinaintea acelei dimineţi, peste dealul Stânei. Stelele zăceau pe cer ca într-o ciupă de copil, îmbăiate de lumina lunii. La fiecare cotitură, câte o bufniţă se încrunta către călătorul singuratec ce eram. Câte stele, atâtea bufniţe. Nu văzusem niciodată atâtea stele, atâtea bufniţe. Era o tăcere de peste tăcere, neagră şi alburie, albă şi negricioasă. Pe lângă Cârligate, o coţobâră mi-a tăiat calea, iar apoi, un pui de vulpe jucăuş s-a întors din pădure pe drum, din deal în vale, însoţindu-mă până la Murgaşu.

Am zăbovit acolo, la izvorul de unde beam apă cu bunicul meu, pe când învăţam să iubesc pădurea. Pe când învăţam să iubesc oamenii. Pe când învăţam să iubesc stelele.

Pe când nu învăţasem să ascult bufniţele.

Din ciupa aceea de stele s-a fost stins o stea. Pe bucata aceea de cer, unde lucea, s-a boltit întunerecul, amintind lumina care nu mai era.

În după amiaza aceasta, Viorel Horj se lasă dus pe drumul pământean de pe urmă, acolo unde a socotit a-i fi dintotdeauna locul: în satul unde i-au cântat pentru prima oară cocoşii.

L-am iubit de copil, de când mi-a dăruit O mie de lucruri, cărticica lui de versuri pentru copii cuminţi, şi mi-a zis: să fii fericit! Ce este fericirea, l-am întrebat, când crescusem, şi mi-a cântat un pogon de versuri, şi mi-a recitat din fluier. Urmăream cu sârg să găsesc o chichiţă în citatele latineşti de care traista memoriei sale era plină. Mă dau bătut acum, când paharul de vin pe care l-am cerut pentru domnia sa la cârciuma unde ne vedeam până odinioară nu îl bea nimeni.

Bea-l, Cezare! Bea-l, e destinul nostru de fii, să bem până la fund paharele de vin nebăute ale taţilor noştri! Şi recită, cu recitarea tatălui tău:

Şi vom călători odată

Pe unde n-am mai fost nicicând,

Cu umbra plopului rotată

Alunecând, alunecând…

(se întâmpla în 10 iulie 2004; doar mie îmi pare, Cezare, ori paharul tot plin e?)

O veche vorbă Românească de duh pretinde că două lucruri nu se pot pe lume: găsi măduvă în fier şi ridica scară la cer. Pentru a ajunge totuşi cât mai aproape de cer, Românii au construit o şosea care tranzitează Munţii Făgăraş, cei mai înalţi munţi din lanţul carpatic Românesc. Această şosea, ca şi multe alte realizări Româneşti, se întâmpla pe vremea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Românii trăitori pe vremea acestei dictaturi au avut, în mare, mult de suferit. În plan abstact, însă, prin realizările sale de dincolo de persecuţii şi îngrădiri, această dictatură a fost, probabil, unul din segmentele cele mai eficiente de dezvoltare a acestei Ţări. Şi, pentru că toate drumurile pleacă de undeva, drumul pe care Românii se urcă spre cer au hotărît arhitecţii lui Nicolae Ceauşescu să pornească tocmai din cetatea lui Neagoe Basarab, Curtea de Argeş, şi trecând pe lângă castelul de la Arefu al întruchipării justiţiei sociale în evul mediu, Vlad Ţepeş. O realitate care vorbeşte mai mult decât o metaforă.
Ajuns în vârful muntelui, ridici mâna şi culegi stelele de pe cerul României. Aşa e orânduită această Ţară, ca atunci când vrei să te cobori de lângă cer înapoi pe pământ, printre oameni, să treci printr-un spaţiu intermediar, ca un halou, dar nu mai puţin mistic: pădurea. O pădure înaltă, curată, verde. Legendele spun că Muma Pădurii, un fel de spirit primordial al copacilor, colindă pădurile şi ceartă arborii care sunt strâmbi şi noduroşi. Dacă asculţi bine, o poţi auzi muştruluind specimenele care strică ordinea estetică. Pe urmă, din nou linişte. Liniştea care pregăteşte ceva. Apoi, vântul frunzărind pădurea ca pe o carte demult ştiută, în căutarea unui anume fragment. Din stânga tabloului, o pasăre, la început de zbor. Acel zbor pe care Brâncuşi a vrut să îl prindă în piatră, între pământ şi cer.
Ne îndreptam, a nu ştiu câta oară, spre unul din satele acelea superbe de la picioarele Făgăraşului, spre Racoviţa. Sunt mai multe Racoviţe în zona Sibiului şi a Vâlcei, dar această Racoviţă are privilegiul de a înfăţişa una dintre cele mai zguduitoare privelişti ale Munţilor Făgăraş. Aşezată între Turnu Roşu, de unde începe Cărarea Şoimilor, des folosită de turiştii amatori de deambulări montane, şi Avrig, Racoviţa e locul unde timpul a stat o secundă în plus, în admiraţia împrejurimilor. A stat, şi e spre folosul omului modern, care şi-a pierdut rădăcinile, pentru că o trecere prin Racoviţa i-ar putea răscoli amintirile şi nostalgiile vremilor cuminţi de altădată.
Chiar la intrarea din sat, cum vii dinspre Tălmaciu, după ce ai lăsat drumul principal dinspre Sibiu spre Râmnicu Vâlcea, tocmai înainte ca Oltul să-şi dezgolească splendorile, este o fântână cu cumpănă din lemn, cu apă sălbatecă, dătătoare de putere. N-am fi ştiut să bem cea mai bună apă, dacă lângă fântână nu se pomenea un personaj - cum spunem noi, modernii - pitoresc, un moş îmbrăcat în straie tradiţionale, fără nici o treabă, căci era duminică după-masa. Sprijinit într-o botă, cu părul alb şi bogat ieşind de sub clop - ca de sub stâncile Făgăraşului cascada Bâlea -, moş Nisă (de la Dionisie), lângă fântâna cu cumpănă, a fost, socotim, una dintre cele mai emoţionante imagini pe care le-am surprins pe peliculă, în întreaga naturaleţe, netrucată de nici un aranjament şi de nici un fundal care să spulbere eternitatea momentului. L-am filmat la început pentru două minute, din diferite unghiuri, nu însă şi în diferite ipostaze, încă, pentru că moş Nisă ignora entuziasmul cu care ne foiam în jurul lui. Nu ne-a acordat nici o atenţie, era ca o sculptură vie, n-a mişcat nici un muşchi, n-a aruncat nici un ochi spre cameră. Doar într-un târziu, s-a clintit şi moş Nisă, scăpat ca din vis, spre noi: amu ajunge. Ajungea şi nu prea. Fără să ştie el, fără să avem idee ce va ieşi, am lăsat camera să meargă încă vreo zece minute, cât a durat conversaţia noastră. Recuperez un singur gând al lui moş Nisă, imprimat pe camera video. Zice moşul nostru, după ce îi explicasem cum puturăm mai bine pentru ce îi “furasem” chipul pe film: d-apăi dac-ar şti americanii câtu-i de frumoasă Racoviţa noastră, s-ar muta aici.
Dacă zeiţele din fabulele greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi, scria Miron Costin, ar fi venit desigur aici din Olimpul lor.
Am privit Olimpul de aproape, dar, dincolo de bravada mitologică, nu s-a lipit prea mult de ochiul inimii noastre. Făgăraşul, însă, Făgăraşul este muntele care a cernut cele mai profunde sentimente în sufletul nostru, dintre toţi munţii ce ne-a fost dat să îi vedem. Roci cristaline în suflet, din rocile cristaline ale Munţilor Făgăraş. Numai o traversare a locurilor acestea pe şosea (notată 7C), şi ar ajunge, credem, oricui, pentru o magnetizare definitivă. Păcat că drumul e deschis doar câteva luni pe an, din cauza zăpezilor abundente. Dacă cineva ne-ar spune că n-are decât două zile la dispoziţie să viziteze România şi ne-ar întreba ce poate să vadă aici să-l facă să revină pentru mai mult timp, l-am trimite fără ezitare la Curtea de Argeş, să urce spre Vidraru, de unde să arunce un ochi spre castelul de la Poienari-Arefu, să continue apoi pe şoseaua ce şerpuieşte de-a lungul lacului pentru vreo 30 de kilometri, şi aşa mai departe, până la Bâlea Lac, cel mai mare din cele 70 de lacuri ale Făgăraşului; să-şi tragă răsuflarea, pentru că splendorile locului n-au ajuns, încă, la apogeu, deşi, deja, s-au adunat atâtea, c-ai vrea să te faci piatră, numai să rămâi acolo pe veci.
Suntem la 2045 de metri şi am trecut printr-un tunel săpat în munte lung de aproape un kilometru. Pe versantul sudic, la 800 de metri, se zăreşte o cabană, pe un fel de insulă a lacului, de unde se poate face o plimbare cu telecabina până la Bâlea Cascadă şi retur. Mai e puţin şi începem coborîrea. L-am ruga pe călător să purceadă la scoborîre spre seară, pe o zi senină. O mie de apusuri de soare la mare nu fac cât un apus coborînd 7C-ul spre Cârţa. Soarele e jos, sub munte, cu braţele deschise, în culori diafane, în unduiri eterice, iar tu te scurgi, cu munte cu tot, în nadir.
Acolo şezum şi plânsem. O zangă se odihnea pe cer. Clopotele oilor, departe. Stam în genunchi, cu mâinile vlăguite de delirul splendorii, şi am cules o ultimă imagine a paradisului: o furnică, cu povara în spate, răzbătea costiş spre pisc, purtată de vânt. Am sărutat această furnică cu buzele strânse, într-o apăsare uşoară, să nu o distrugem.

Fu un vis straniu: se făcea că pribegeam spre casa unui prieten. O casă frumuşică, la o margine de drum, la care chiar dânsumi pusesem pietre în fundaţie. Priveam clădirea cum se contura, nu foarte înaltă, cu multe artificii, însă fără acoperiş, fără ferestre, dar cu o poartă mare, cu lacăte. Prietenul meu o ţinea într-o petrecere şi-am îndrăznit din poartă să îi strig: prietene, mai este mult de muncă! Nu e simplitatea mai frumoasă? Cu cât ai irosit în artificii, puneai acoperişul, vine iarna!

Ce treabă ai tu, s-a răstit la mine prietenul, cu lehamite. Nu, nu era treaba mea. Dar chiar şi aşa, zice-se că la aia sunt buni prietenii: să nu tacă. Gândind aşa, numai ce stam să-mi lămuresc prietenul, şi s-a adunat o haită de javre prin preajmă. Aşa e la petreceri, simţeau, într-adevăr, mirosul de sânge proaspăt şi dărnicia celui ce se înstăpânise. Sacrificiul era la un pas. De hărmălaie, nu ne-am mai auzit, eu şi prietenul meu. Javrele lătrau şi mai n-ar fi rupt o bucată din carnea-mi.

M-am lăsat păgubaş. Preţ de o clipă, chiar am aşteptat ca haita să se dumirească: nu era carne de rupt. Ba mai aşteptam să mă tragă prietenul în casă. Nu s-a întâmplat, nici una, nici alta. Şi m-am lăsat păgubaş, pentru că nu mai era nici o bătălie de câştigat. Şi să-mi pun ghioaga pe nişte javre, nu-mi dă mâna.

Când m-am trezit, am pribegit de-adevăratelea spre casa aceea a prietenului meu. Erau afară, ca în vis, puzderie de javre. Numai că stăpânul nu mai era nicăieri: se ascunsese după lacăte sau fugise? N-o s-o mai ştiu, m-a prins şi pe mine lehamitea să îl caut.

M-am apucat de fumat în urma cu vreo cinşpe ani, doar din dorinţa de a pătrunde în grupul colegilor mei de şcoală. Eram un exclus şi dintr-odată, nu-mi mai amintesc din ce pricini, nu mi-a mai plăcut să fiu lăsat pe dinafară. N-am găsit altă metodă de a mă introduce în grup. Am aprins prima ţigară. Nu mi-a plăcut şi la fiecare nouă ţigară mi-am spus: este ultima; între timp, grupul s-a disipat, am rămas singur într-o mansardă şi fumez.

Tot aşa m-am apucat de scris articole la ziar. Scrisul de literatură sau de articole ştiinţifice e altă poveste, care nu se potriveşte în peisaj decât prin faptul că mă condamnă repetitiv la excluderea din grup. Pentru a nu fi de tot pe dinafară, m-am apucat de fumat şi de scris articole la ziar. Cu articolele s-a petrecut acelaşi lucru ca şi cu ţigara: mi-au lăsat un gust amar. Şi, de la primul până la cel de pe urmă, mi—am spus de fiecare dată: este ultimul; între timp, grupul s-a disipat, am rămas singur într-o mansardă şi scriu.

… Şi stau într-o mansardă şi privesc prin geamul ce dă în cer la stele, îmi aprind o ţigară, scriu. Nu­-mi mai aprind ţigara să fiu primit în grup, nu mai scriu pentru a spune ceva grupului. Grupul s-a topit în masă, masa s-a făcut eter. Scriu, probabil, să nu mă lipsesc de mine. Nu mai suport mirosul de fum de ţigară, mă înţeapă, mi-s dinţii murdari şi gura puturoasă. Şi iarăşi îmi aprind o ţigară. Şi iarăşi scriu. Oricât rău mi-ar face şi ţigara, şi scrisul, nu mă pot dezvăţa de ele, fără să mă dezvăţ de o parte din mine. Poate să trebuiască, în cele din urmă…

Se crede totuşi că niciodată nu-i prea târziu…

Cam aşa trebuie să fi fost prima oară - spre şapte ani în urmă? - când am pus chiar piciorul meu în ceea ce cu ruşine trebuie să scriu că se cheamă şi acum “Republica Moldova”…

Noaptea târziu am ajuns şi am rămas până cerul a început să-şi schimbe faţa. Eram pentru prima oară pe plaiurile acelea furate ale Moldovei lui Ştefan. Eram şi bucuros, şi plin de emoţii, şi trist, şi ruşinat. Vinul însă, vinul acela trandafiriu, cel mai bun vin, mă copleşise. Nu puteam să îl beau cum îl beau moldovenii: până la fund, dintr-o înghiţitură. Îl beam cu inima, nu cu gura. Îl simţeam inundându-mi sufletul. Îl beam ardeleneşte, degustându-l, fără grabă. Apoi, zăpada, vântul, troienele. O scară sta sprijinită de zidul casei, iar în capul scărilor şezuse luna când am coborât în pivniţă, la butoi. Scara era tot acolo, doar luna şi moldovenii mei se duseseră la culcare. Îmi fusese prea dor de Basarabia să mă pun şi eu în pat, cu toată oboseala celor douăzeci de ore de condus, cu toată mânia ce o adunasem în vama dintre cele două ţări româneşti. Am rămas cu paharul de vin, în frigul ca de moarte, să privesc răsăritul.

Se însera, când m-am trezit. M-am sculat din pat înciudat, cum putusem să dorm atâta. N-aveam decât o săptămână în Basarabia, nu aveam vreme de dormit. Vroiam să ajung peste tot, la Chişinău, la Soroca, la Bălţi. Aş fi vrut să fac cumva să îi sărut pe Vieru şi pe Dabija. Aş fi vrut să îi sărut pe toţi moldovenii. Aş fi vrut să îi iau pe toţi în braţe şi să îi aduc acasă.

Mi-am revenit cu greu după ce am înţeles că prea multă aşteptare îi făcuse şi pe românii din “Republica Moldova”, ca şi pe românii din România, prea apatici. Un stat românesc în care comandă ruşii, altul, în care comandă americanii. Iar noi, ca totdeauna, ne împăcaserăm cu soarta.

Aşa sta neamul românesc când am trecut prima oară prin Basarabia. Mi-era milă de ei, mi-era milă de mine. Butoiaşele de vin se goliră pe rând, vinul era singura certitudine în Cărpineni, la începutul secolului XXI.

- Noi, moldovenii, îmi spuse gazda mea, am fost de o sută de ani tot cotropiţi. Au venit ruşii, apoi au venit românii, apoi iar au venit ruşii. Acum suntem iarăşi independenţi. Trebuie să ne întărim economic, să ne putem uni cu Moldova care e la România.

Doamne, ce faci cu noi, am exclamat. Dar Dumnezeu nu mai aude demult întrebările neamului românesc. Dumnezeu doarme, cum spune cântecul popular, cu capul pe-o masă-n rai, şi de noi nu are bai.

Ştiam că nu are sens să încerc măcar să îi fac gazdei mele o demonstraţie logică. Ştiam că nu, vorbind aceeaşi limbă, vorbeam alte idei. Am strâns doar în pumn un Ştefan în miniatură, o statuetă minusculă de gips reprezentându-l pe Ştefan călare.

Nu ne mai unim niciodată?!, am gemut, şezând trist, cu picioarele bine înfipte în zăpada basarabeană.