Greieri şi păpădii

Libertatea de gândire şi expresie este, se spune, una din marile cuceriri ale lumii moderne. Românii n-ar fi avut parte prea mult de beneficiile acesteia în ultimii cincizeci de ani ai secolului trecut, spre deosebire de alte popoare, mai suntem învăţaţi. Ţările occidentale, ţări democratice, ţări prospere, ar trebui să fie astăzi, pentru noi, modele numai bune de urmat. Atât de demne de urmat, că trebuie uneori să negăm orice putere de a rezolva, cu capetele noastre, obstacolele pe care le întâmpinăm. Şi să cerem, repede, ajutorul Occidentului: să ne înveţe. Ajutor care vine, sub diferite forme şi norme.

Din nefericire, nici în această situaţie - după ce a trebuit să ne negăm capacitatea de a aborda problemele în vederea soluţionării lor cu propriile noastre minţi - nu trebuie să ne dovedim mai puţin sceptici: orice vine din Occident trebuie să fie neapărat bun, gata de pus în practică şi trebuie acţionat în consecinţă, fără nici o discuţie; acesta pare a fi unul din principiile de căptâi ale Zilei. Cine nu îl împărtăşeşte, este automat catalogat drept antioccidental, criptocomunist şi, în general, neghiob.

Iată, să prezentăm cazul istoricului german Udo Walendy, un caz de încălcare, cu acte în regulă, a dreptului la opinie, petrecut în Germania cu puţini ani în urmă. După ce Occidentul l-a salvat pe Salman Rushdie, condamnat la moarte în ţara sa de baştină (Iran) pentru scrierile sale în care batjocoreşte religia musulmană, acelaşi Occident îl condamnă la închisoare pe 15 luni pe un istoric care neagă existenţa camerelor de gazare de la Auschwitz-Birkenau, Krema II, şi, culmea, aduce şi argumente în favoarea afirmaţiilor sale. Ca şi David Irving, în Anglia, ale cărui păţanii pentru idei de aceeaşi factură au o altă istorie, la fel de perversă, Udo Walendy demontează cu probe ceea ce el numeşte “mitul Auschwitz”. Un alt topic abordat de istoricul german este culpabilizarea poporului său pentru crimele Războiului: istoricul consideră că această spălare pe creier a poporului său trebuie să înceteze. Pe baza corespondenţei dintre Roosvelt, Churchill şi alţi politicieni ai vremii, Walendy demonstrează intenţiile aliaţilor în privinţa germanilor, încă înainte de încheierea ostilităţilor. Încă din timpul războiului, se pregătea o ofensivă psihologică îndreptată împotriva poporului german, care pare condamnat pe vecie pentru relele unui regim politic. Ei, bine, cărţile lui Walendy pe această temă sunt interzise în Germania secolului XXI, dacă vă puteţi închipui aşa ceva. Ca pe vremea Inchiziţiei, lui Walendy i s-a sugerat să se dezică de rezultatele cercetărilor sale intreprinse pe parcursul a 15 ani. Spre cinstea lui, indiferent de valabilitatea aserţiunilor sale, Walendy a refuzat. Aşa că i s-a instrumentat un al doilea proces, şi a fost condamnat la încă 14 luni de închisoare. Acuzatul a fost găsit vinovat - “incorigibil” şi “orbit de credinţele sale” - în baza unei legi draconice promulgată în 1995, care prevede, printre altele, că orice abordare contrară opiniei oficializate a “vinei germane” în privinţa crimelor din al doilea război mondial - este ilegală, pentru că ar viola memoria acelor evrei care au fost victime ale unui genocid.

Nu ştim dacă Udo Walendy are dreptate, cum nu putem să nu ni se pară viabile unele din tezele sale, mai ales că sunt dublate de argumente irefutabile. Cum este posibil ca alte tezele ale sale să fie neadevărate, chiar aberante. Dar este vorba de cercetare ştiinţifică, nu de discuţii la cârciumă. Nu putem fi convinşi de nimeni că legea germană în cauză nu este o încălcare a libertăţii de gândire şi de expresie. O lege asemănătoare există şi în România. Pentru că şi în această ţară suntem învăţaţi de unii că s-ar fi produs un holocaust.

În urma unui film mediocru făcut celebru de un anume premiu, este binecunoscută şi în România lista lui Schindler. Acest personaj ar fi salvat 1000 de evrei de la trimiterea în lagăr (filmul ţine neapărat să identifice trimiterea în lagăr cu moartea sigură a celor care ar fi ajuns acolo), angajându-i într-o fabrică proprie. Iată însă că un Român a angajat, în aceeaşi perioadă, la Cernăuţi, un număr de 3600 de evrei în fabrica sa de textile. Lista lui Cornel Dumitrescu, mult mai consistentă, nu stă însă în atenţia nici unui cineast, măcar român. Un argument ar fi faptul că evreii angajaţi de Schindler ar fi urmat calea Auschwitz-ului. Cei angajaţi de Dumitrescu nu aveau acelaşi drum, pentru că evreii din teritoriile administrate de Români, recte de Antonescu, nu au fost trimişi la Auschwitz, cum au fost cei strânşi de horthyşti în Ardealul de Nord. Evreii din România - o parte din ei - erau internaţi în lagărul din Transnistria. Aceste lagăre, cum scria şi Ion Coja, nu sunt o invenţie românească. Au existat lagăre în acea vreme şi în SUA, pentru americanii de origine japoneză, de exemplu. Crucea Roşie şi Vaticanul au făcut o inspecţie în lagărul din Transnistria, în 1943, pentru a verifica situaţia evreilor, tratamentul care li se aplică. Ei, aşa erau de antisemiţi românii, Antonescu şi reprezentanţii lui în teritoriu, încât guvernatorul Transnistriei, profesorul George Alexianu, a fost decorat cu înalta distincţie a Sfântului Scaun pentru acte de umanitarism.

Notă: Îmi face plăcere să recomand, în acest zigzag, o evocare pe care am postat-o în spaţiul virtual care aparţine publicaţiei ZODII ÎN CUMPĂNĂ (urmăriţi vă rog legătura de sub VECINĂTĂŢILE mele). 

Imediat după răsturnarea puterii ceauşiste, la începutul anilor 90, câteva nulităţi de la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi au pornit o campanie furibundă împotriva unuia dintre cei mai respectaţi profesori universitari ai vremii, Mihai Drăgan. Motivul înverşunării lor a fost, cum altfel?, ura. Îl urau - cât numai nulităţile pot să urască - pe acest dascăl, care a educat generaţii de profesori, de cercetători, pentru simpla – dar atât de complicata - raţiune că nu fuseseră promovaţi de Mihai Drăgan, că fundurile lor grase nu încăpuseră de el în fotolii călduţe. Cum atâtea alte jigodii, ieşite şi ele în faţă cu patalama de revoluţionar, aceste nulităţi l-au doborît pe Mihai Drăgan. Când, după un timp, s-au limpezit apele, lui Mihai Drăgan i s-a făcut dreptate şi a fost rechemat la catedră. Era prea târziu: profesorul se îmbolnăvise. Şi se îmbolnăvise de supărare. A preferat să-şi cheme moartea mai aproape decât lumea aceea care nu a clintit un deget, după atâtea daruri câte făcuse domnia-sa în deceniile în care slujise Literele româneşti. Iaşiul cultural a învăţat atunci o lecţie cum nu se mai poate de tristă şi nu şi-a mai alungat, până azi, oamenii de valoare. Cel puţin din câte ştiu eu…

La Oradea e altfel. Noi n-am avut niciodată un universitar precum Mihai Drăgan. Literele universitare orădene sunt, de altfel, îmbâcsite de mediocri şi scot semianalfabeţi pe bandă. La Oradea n-ar avea, însă, cum se naşte un Mihai Drăgan, pentru că la Oradea – când e vorba de cultură – se iubeşte mediocritatea.

Oradea postcomunistă nu l-a vrut pe Andriţoiu, nu îl vrea pe Ioan Ţepelea, nu îl vrea, nici pe Constantin Mălinaş. Am numit oameni de acţiune culturală. I-am numit dincolo de opera sau scrierile lor, pentru că aceştia au fost şi sunt oameni care au lăsat mincinoasa impresie, în afara Oradiei, că Oradea este un oraş unde cultura este mai iubită ca pâinea.

Oradea mileniului III nu vrea o Casă Internaţională a Poeziei, nu vrea un Muzeu Doina şi Baruţu Arghezi, nu vrea o Bibliotecă a emigraţiei româneşti, toate trei oferte concrete, refuzate cu ostentaţie.

Dar ce vorbesc! Oradiei nu-i trebuie Muzeul Ţării Crişurilor! Oradea nu a fost în stare nici să construiască un sediu adecvat Bibliotecii Judeţene! Oradiei nu i-a trebuit nici măcar acest ombilic cultural care a fost Librăria „Mihai Eminescu”…

Oradea n-a vrut nici un al cincilea anotimp cultural, Oradiei nu îi trebuie nici o Academie, Oradea nu vrea să îi vadă pe Arthur Haulot, Georges Thines, Caşin Popescu, Şerban Andronescu…

Dar ce îi trebuie, de fapt, Oradiei, când vine vorba de cultură?

În urmă cu şase-şapte ani, Oradea literară era mult mai animată ca în prezent. Exista o emulaţie culturală, întreţinută, ba potenţată, de reviste de cultură care aveau asigurată o anumită stabilitate financiară, de manifestări culturale, sub egida Academiei de Ştiinţă, Literatură şi Arte de la Oradea, care au adus în oraşul de pe Crişul Repede personalităţi literare din toată lumea, editurile, şi cele mici, şi cele mari, reuşeau să scoată sute de cărţi. În anul de graţie 2007, Oradea propune, sub aspect cultural-literar, cel mai ruşinos bilanţ al existenţei sale din ultimii cinzeci de ani. Dintre revistele de cultură, abia Familia ce îşi mai târâie zilele, de pe o zi pe alta, scăzând valoric de la an la an, Editura Cogito – poate cea mai importantă editură orădeană din toate timpurile – nu mai tipăreşte nimic, Academia de Ştiinţă, Literatură şi Arte e în pragul disoluţiei, cea mai importantă librărie a oraşului a fost demult azvârlită în stradă, cărţile bibliotecii au rămas razna prin marile suburbii ale micului oraş.

N-a vrut nimic Oradea din ce i s-a propus în partea de literatură şi idei culturale. Nimic, după 1990. Ba, greşesc: câţiva au vrut Familia. Atât e ce îşi doreşte acest oraş al tuturor imposibilităţilor creatoare. De ce au vrut doar Familia? Pentru cei care nu ştiu, şi în cultură sunt ideologii şi tendinţe. Astăzi, în lumea largă, de susţinere financiară beneficiază doar un anumit tip de ideologie culturală, despre care am discutat cu alt prilej, şi o vom mai face. Ei, Familia, la noua ei serie, împotriva tuturor seriilor precedente, şi-a schimbat ideologia. Corespunde. În consecinţă, Familia – nu-i aşa, revista etalon a oraşului, pentru că, pentru consiliile şi comiţiile noastre, în cultură se gândeşte ca în sport – trebuie să apară. În Divizia B, în Divizia C, dar să apară…

La atât ne-am restrâns: o dată pe an, ca-ntr-un turneu electoral, trec pe la noi luminatele capete ale lui Gabriel Liiceanu şi H.R. Patapievici. Într-un vacuum de valori, aceste două capete. A, Patapievici, Liiceanu, rostesc cu evlavie elevii şi timizii studenţi ai Literelor orădene. Cu evlavie, pentru că i-au auzit la televizor. E de numărat pe degetele de la o mână câţi au citit cărţile acestor personalităţi – făcute, nu născute – care ni se flutură drept… mari valori. Dar dacă ei nu sunt decât un fel de Vrăjitoarea, fostul fotbalist al FC-ului nostru? „Ăştia, că alţii n-avem?” Dar… de unde să ştie asta orădenii?

Comuniştii n-au învăţat bine lecţia: cultura e ca lepra, se ia. Capitaliştii o ştiu, şi cât de bine: oamenii trebuie ţinuţi cât mai departe de cultură, că li se obosesc creierii şi intră la idei. Or, ei investesc în oameni ca să le producă bani, nu idei.

Ei, da. Ce-ar mai tot fi de zis? Nu mai ştiu cine-a spus-o sau dacă o fi spus-o cineva: fie el primar, fie el consilier, fie el om de afaceri – din Oradea. Dar cam aşa ar fi trebuit să sune: Avem un oraş. Să-l ţinem departe de cultură. Lasă că dăm banii la fotbalişti!

De nişte ani buni, terorismul tot loveşte democraţia.

Propaganda şi-a făcut efectul şi nu mai contează câtă realitate acoperă sintagma: terorismul loveşte democraţia.

O luptă între noţiuni, nimic mai mult, căreia îi cad victime oameni care n-au nimic de-a face cu noţiunile. Oameni simpli, cărora noţiunile acestea nu le dau de mâncare.

Urmarea cu care ne-am obişnuit e că democraţia ripostează, atacând ceea ce consideră dânsa că reprezintă pericol. Vieţile altor oameni simpli se încheie într-un colţ negru de ziar.

De când democraţia americană şi glasnostul rusesc se joacă de-a vardiştii, o mulţime de oameni fac coadă la cimitire ca pruncii la bomboane.

S-a întâmplat, trei ani în urmă, la Madrid, cu o duzină de români anonimi: i-a ajuns moartea din urmă într-un tren accelerat. Ei se aflau, ni se-a spus, pe baricada democraţiei, şi au fost asasinaţi de terorişti. La moartea lor, ne amintim, autorităţile române au decretat o zi de doliu naţional.

Când au plecat flămânzi în străinătăţuri, mai marii nu s-au gândit la ei. Că zeci de mii de copii se uscă de dorul părinţilor alungaţi la muncă la mii de kilometri de către iresponsabilele guvernările româneşti postcomuniste, că mor bătrânii de foame, că tinerii nu au prezent şi viitor în România, iarăşi nu e mare pagubă.

Dar dacă terorismul a lovit democraţia, marii democraţi trebuie să reacţioneze într-un fel.

Oamenii simpli, victimele noţiunilor, vor continua, însă, să se care, flămânzi, din România. Astăzi, nu mai e un fapt eroic, ca până în urmă cu vreo douăzeci de ani.

Pentru că moartea unei duzine de români la Madrid nu a avut nimic eroic. A fost doar infinit de trist, brutal şi tragic. Nu ne mai minţiţi, dragi cocoţaci: ei nu erau pe un front de luptă al noţiunilor. Ei erau doar pe frontul de luptă al foamei. Se luptau de-a supravieţuirea, nu de-a democraţia.

Da, de-a supravieţuirea: pentru că România a devenit, pe nesimţite, o corabie a lui Sebastian, care se identifică tot mai mult (sau tot mai puţin?) cu nişte oameni simpli, pe linia întâi a războiului cu supravieţuirea.

În timp ce politicienii noştri se mai joacă de-a integrarea, aceşti oameni simpli poartă un război cotidian cu dezintegrarea, cu foamea, cu moartea.

În anii aceştia de început de mileniu III, în România, fiecare zi e una de doliu. 15 martie 2004 a fost o întâmplare. Autorităţile s-au jucat de-a doliul. Şi-au amintit de flămânzii României. Le-au dat şi nişte bani, acolo, la familiile victimelor, să le închidă gura. Cel mai probabil, aceşti flămânzi i-ar fi scuipat în gură; ştim bine că teroriştii nu sunt decât indirect vinovaţi de moartea lor.

Au trecut trei ani. În fiecare zi, cel puţin un român se sinucide în România, din raţiuni care au de-a face cu democraţia românească şi cu geografia foamei, în care ne-am mutat, cu ţară cu tot.

Cocoţacii, însă, nu-şi încep nici azi ziua de tânjeală printr-un moment de reculegere pentru victimele cotidiene ale foamei şi ale neputinţei din România.

Au ajuns în mâinile noastre cele două volume de Istorie a presei orădene (1989-2000) scrise de dl. Florin Ardelean. Sunt multe de discutat pe marginea acestor două cărţi. Am lansat deja două teme de discuţie în postările anterioare. Acum, două puneri la punct a unor greşeli flagrante comise de dl. Ardelean în filele cărţii. Ambele privesc revista de cultură al cincilea anotimp.

Întâi de toate, dl. Ardelean s-a informat prost: al cincilea anotimp nu îşi încetează apariţia după 35 de numere, în 2000, ci va mai apare până în 2003. Îşi va înceta apariţia la puţin timp după preluarea trustului Anotimp de către dnii Micula. Până atunci conducătorii trustului (în frunte cu dnii Laza şi Şandor) au considerat că micile costuri editoriale ale publicaţiei de cultură se justifică prin prestigiul pe care îl aducea publicaţia.

În al doilea rând, al cincilea anotimp nu a fost “suplimentul cultural al Crişanei“, ci o publicaţie culturală independentă.

Din păcate, astfel de greşeli mai există în cele două volume. Dar există şi “sentinţe şi judecăţi apodictice” discutabile. Autorul mărturiseşte că şi-a dorit să provoace discuţii prin această schiţă de istorie a presei. Dar “corecturile” noastre în cazul unor lacune de informare nu ţin să răspundă dorinţei autorului de a provoca.

Din nou, câteva gânduri pe marginea unei cărţi (un studiu despre presa scrisă în Bihor între anii 1990-2000, semnat de Florin Ardelean).

Societatea românească la 1990 se găsea în plină criză identitară. Se trezise după un knock-out şi încerca să îşi amintească cine este. Ca într-un salon de psihiatru, mentalul colectiv a recurs la o metodă la îndemână: anamneza. Procedeul în sine ar fi fost de aşteptat să dea roade. Însă, tot ca în salonul unui psihiatru, societatea românească a recurs apoi la ceea ce se cheamă în psihiatrie negaţie: deşi trecuse printr-o jumătate de secol de comunism, a preferat să uite, să nege sau chiar să strice ce ar fi putut păstra din perioada anterioară, necum să purceadă la un examen critic, la o analiză şi la o eventuală asanare.

Multe din publicaţii apărute în Bihor după 1990 şi-au luat numele după publicaţii care apăruseră în acelaşi areal geografic în perioada interbelică. Reapar astfel Cele Trei Crişuri (lansată de Viorel Faur), Ţara Crişurilor şi Vestul românesc (realizări ale lui Stelian Vasilescu), Munţii Apuseni (coordonată de Sever Dumitraşcu), Unu şi Aurora (iniţiative ale lui Ioan Ţepelea), Gazeta de Vest şi apoi Noua Gazetă de Vest (simbolul acestor publicaţii fiind Radu Enescu).

Ce însemna această întoarcere la denumiri de gazete din perioada interbelică, manifestă la nivelul întregii ţări, nu numai în Bihor?

Lipsă de idei? Paseism? Nici una, nici alta sau poate şi una, şi alta.

Era o decizie care deriva din credinţa că perioada interbelică a fost cu adevărat “epoca de aur” a României, iar comunismul n-ar fi făcut altceva decât să frângă un elan creator extraordinar. Până aici, nimic de obiectat. Dar premiza că astfel se va relua acest avânt creator era, desigur, eronată.

Este un gest frumos de empatie cu trecutul, însă demonstrează lipsa unei viziuni realiste. Al doilea război mondial, fascismul - dar mai ales comunismul - marcaseră atât de puternic mentalul colectiv, încât orice întoarcere la trecut pentru a fi aşezaţi direct în continuarea lui, făcând tabula rasa cei 45 de ani de marxism, plus anii de război, era din start sortită eşecului, în plan social, politic, cultural şi ideologic.

Aşa, resuscitarea partidelor politice istorice n-a avut sorţi de izbândă, nici reînvierea unei mişcări de masă ca legionarismul, nici chemările de întoarcere la monarhism nu au fost ascultate decât de un procent infim. Tot aşa, şi în cultură, şi în presa neliterară, tentativa de “a lega firul rupt” s-a dovedit imposibil să reziste.

Era cum avertizase Neagoe Basarab în ÎNVĂŢĂTURILE sale: Inima omului iaste ca sticla, iar sticla dacă se sparge, cu ce o vei mai cârpi?

Marea inimă românească a celor două decenii interbelice se spărsese bucăţi, iar postcomunismul nu l-a putut contrazice pe Neagoe Basarab. Oamenii erau alţii, vremurile erau altele.

Presa a făcut uneori, în acest sens, rabat de la calitatea esenţială pe care o are: obiectivitatea. Presa este, prin definiţie, o reflexie obiectivă a prezentului. Prezentul era, chiar el, partinic, şi ca dânsul…

Gazeta de Vest postcomunistă, care îi datorează dlui Ardelean foarte mult, n-a făcut excepţie. Traseul interbelic este urmat nu numai în structura publicaţiei, ci până şi în ruptura redacţională. Aşa a apărut, în condiţii oarecum similare cu perioada interbelică, Noua Gazetă de Vest.

Radu Enescu va conştientiza, totuşi, imposibilitatea restaurării actualului interbelic altfel decât în paginile istoriei: Concepţia mea despre viaţa este liberală… Acum fac parte dintr-un partid care nu mai există pentru că singurul partid pe care-l recunosc este cel al lui Ion C. şi Ionel Brătianu.

S-a preferat, în anii postcomunişti, o reîntâlnire cu ce s-a rupt prin comunism. Cei aproape 50 de ani au fost poate prea dureroşi pentru a crea automat jurnalişti care să vadă dincolo de nimicnicia clipei. În loc de o asumare a comunismului, cu greşelile lui, cu construcţiile lui, cu “vina” fiecăruia dintre cei care l-au trăit, publicaţiile au dat tonul unei probleme care nici la aproape douăzeci de ani nu s-a rezolvat în România: colaborarea cu securitatea, “devoţiunea” faţă de ideile comuniste.

Avem de-a face astfel cu paradoxuri: profitori ai sistemului comunist înjură comunismul, iar câte un homo novus, niciodată membru de partid, exilat eventual în mediul rural în timpul dictaturii ceauşiste, devine un zelos apărător al “epocii de aur” (ceauşistă, de data aceasta).

Toate aceste manevre arată că jurnaliştii anilor 90 – împreună cu societatea românească – erau într-o criză identitară. Nu vroiau să îşi asume comunismul sub nici o formă. În negaţia aceasta care a consumat societatea românească, au fost prea puţine şi prea neascultate vocile realiştilor. Cum spune Kaplan, un gânditor american: postcomunismul este un timp al singurătăţii pentru realişti.

Am aflat din presă că mâine (marţi, 12), dl. Florin Ardelean îşi lansează o carte, care este un studiu asupra presei bihorene scrise (între anii 1990-2000). Am avut plăcerea să cunoaştem conţinutul acestui studiu (care a fost iniţial lucrare de doctorat) înainte de a se transforma în carte. Ne-a impresionat volumul de muncă, ne-a displăcut, însă, pe ici - pe colo, atitudinea autorului. Dl. Ardelean a fost implicat activ în presa bihoreană a anilor analizaţi şi subiectivitatea trebuie că era greu de ocolit.

N-ar fi cu bănat, dacă subiectivitatea nu l-ar fi condus pe dl. Ardelean în a împărţi presa scrisă a acelor ani în două categorii, fără noimă.

Publicaţiile postcomuniste bihorene (autorul reclamă, pe drept cuvânt, un izomorfism la nivelul întregii prese româneşti a acelor ani) sunt despărţite de Florin Ardelean în două categorii mari, criteriul fiind ascendenţa - sau lipsa acesteia - în anii comunismului a publicaţiilor: presa de emergenţă, care a continuat presa comunistă (în Bihor, este vorba despre cotidianul Crişana), şi presa de elan, publicaţiile nou apărute (Gazeta de Vest şi Noua Gazetă de Vest fiind exemple ilustrative). Criteriul ales nu este axiomatic, dar are inevitabil conotaţii de această natură, chiar dacă Florin Ardelean nu este explicit (totdeauna) în această privinţă.

Precedenţa în comunism a însemnat, într-adevăr, pentru Crişana, preluarea implicită a unei “vine”, aceea de a fi slujit regimul lui Ceauşescu, însă a putut însemna pe de altă parte un avantaj, jurnaliştii Crişanei fiind nişte profesionişti, faţă de marea majoritate a jurnaliştilor presei de elan, care erau novici în ale presei, unii dintre ei venind însă cu un un atu special: erau scriitori.

Nu e vorbă, Crişana a ştiut să echivaleze acest atu al minimei concurenţe pe care o reprezenta ceea ce numeşte Florin Ardelean “presă de elan”, “racolând” o serie de scriitori în redacţie.

În opinia noastră, categorisirea invocată suferă de o defecţiune: nu se poate aplica unei decade. Ea are, eventual, valoare punctuală: anul 1990. Cu concesii, s-ar putea aplica până la privatizarea din 1993 a ziarului Crişana. După aceea, păstrarea criteriului devine dificilă (e un eufemism; devine de-a dreptul imposibilă). Este de ce Florin Ardelean invocă la un moment dat necesitatea împărţirii publicaţiilor după orientarea politică, fără însă a-şi continua ideea.

Să ne oprim la un aspect care arată limitele categoriile stabilite. Florin Ardelean încadrează publicaţia săptămânală Crişana plus presei de emergenţă, probabil pentru că era editată din punga largă a ziarului Crişana. Ni se pare că încadrarea potrivită a Crişanei plus ar fi tot la rubrica “presei de elan” (dacă am accepta că “presa de emergenţă” a putut funcţiona până în 1993), întrunind caracteristicile de bază ale acesteia: publicaţia nu apăruse înainte de 1989, artizanii ei erau noi în presă, iar entuziasmul era acelaşi ca în tabăra concurenţei (în aparenţă şi de cele mai multe ori şi în fapt, concurenţa reprezentând adversarii ideologici), bifată de la început de Noua Gazetă de Vest. Ce diferenţia Crişana plus de Noua Gazetă de Vest ţine mai mult de domeniul administrativ, desigur, dincolo de cel ideologic: realizatorii Crişanei plus n-au tremurat de teamă că visteria care susţinea apariţia publicaţiei se poate goli.

În plus, Florin Ardelean tratează fără discernământ apariţia unei reviste de cultură în cadrul trustului editor al ziarului Crişana; este vorba despre al cincilea anotimp. Vom reveni.