ASTĂZI 15 IANUARIE 2008 ÎN CEL DE AL 158-LEA AN DE LA NAŞTEREA POETULUI NAŢIONAL MIHAI EMINESCU (1850-1889) PENTRU MAI DREAPTA ŞI PERENA SA CINSTIRE PROPUNEM ÎNFIINŢAREA „FRĂŢIEI EMINESCU” PENTRU CA ACEASTĂ ZI / DAR ŞI ZIUA DE 15 IUNIE A FIECĂRUI AN ZIUA TRECERII MARELUI POET ÎN ETERNITATE / SĂ NE ADUNE PE TOŢI CEI DE AZI ŞI PE CEI DE MÂINE ÎN JURUL NUMELUI MIHAI EMINESCU CE SE ÎNCEARCĂ MAI MEREU A FI PĂTAT ŞI AVARIAT. NU SUNTEM O FRĂŢIE POLITICĂ. SUNTEM O FRĂŢIE DE SPIRIT LA CARE SUNT INVITAŢI SĂ SE ÎNSCRIE ŞI SĂ IA PARTE TOŢI BINEVOITORII ŞI TOŢI IUBITORII DE EMINESCU. SUNTEM ÎN ACELAŞI TIMP O ASOCIERE DE TREZIRE A TUTUROR SPIRITELOR ROMÂNEŞTI ŞI A PATRIOTISMULUI ÎN LITERĂ ŞI SPIRIT EMINESCIENE. ACEST EDICT SE DĂ PENTRU ISCĂLIRE ONLINE TUTUROR FRAŢILOR CARE SE BUCURĂ DE EMINESCU PLÂNG ŞI SE ÎNALŢĂ ODATĂ CU EL ŞI ÎN FIECARE ZI A POPORULUI NOSTRU ROMÂNESC DE PRETUTINDENI ŞI DINTOTDEAUNA.

Comitetul de iniţiativă:

ION MURGEANU

GHEORGHE ISTRATE

ION LAZU

Secretar general:

OCTAVIAN BLAGA

Nota bene: Iscălirile se pot face în dedesuptul acestui EDICT, pe site-ul Societăţii cultural-ştiinţifice AdSumus http://adsumus.wordpress.com
(click comments) sau pe adresa de e-mail a societăţii: ad.sumus@laposte.net. Adeziunile fraţilor noştri trebuie să conţină numele complet, adresa de domiciliu şi un număr de telefon sau o adresă de email. După a 101-a adeziune la prezenta iniţiativă, vom trece la alcătuirea STATUTULUI FRĂŢIEI EMINESCU şi declararea ei ca ONG. Vom solicita parlamentului, preşedinţiei, guvernului şi altor instituţii să se implice alături de noi în cinstirea activă şi la toate nivelurile a Numelui şi Operei POETULUI NAŢIONAL.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Sensul lumii noastre în ultimele două milenii a fost, aproape de la începuturile primului mileniu şi până aproape de sfârşitul celui de-al doilea, un sens eminamente creştin. Ne referim, desigur, la lumea europeană, din care facem parte, geografic, etnic, cultural. Morala creştină a constituit fundamentul societăţilor tradiţionale europene. De la aceasta s-a revendicat întreaga fiinţă europeană. Au existat dezvoltări diferite ale acestei morale în decursul secolelor, funcţie de aspiraţiile şi, dacă vreţi, de “genele” fiecărui popor. Românii au comis o dezvoltare proprie a moralei creştine, bazată, fără discuţie, pe trăsături etice particulare precedente. Aşa s-a putut consolida o morală specific Românească, de esenţă creştină, dar de substrat precreştin, pe care o numim, împreună cu teoreticieni ai spiritului Românesc, în frunte cu profesorul Şerban C. Andronescu, isihasm. Ea are multe în comun cu ceea ce a însemnat curentul isihast în religia creştină, însă îl depăşeşte pe acesta prin faptul că, pentru Români, a constituit un mod de viaţă peren, dincolo de o atitudine religioasă. Şi aceasta, cu mult înainte de apariţia curentului religios menţionat. Pentru a afla în ce constă acest modus vivendi e suficientă o vizită de o zi într-unul din satele Româneşti neîntinate de valul modernizării, ori lecturarea unei antologii de literatură populară clasică, ori a unui corpus de proverbe şi zicători Româneşti. Se va remarca o blândeţe, o cuminţenie, o seninătate, îmbrăţişate parţial în conceptul de omenie (o formă de isihasm), care este o dezvoltare făcută exclusiv pe teren Românesc. Dar să descoperim împreună o exprimare a acestui spirit isihast într-o amintire a artistului Tudor Gheorghe, un artist care a ştiut, şi el, să lase să glăsuiască prin sine ceea ce Neamul Românesc a nuanţat de-a lungul mileniilor. Artistul rememorează o întâmplare din spaţiul Românesc tradiţional, în care s-a format, într-o confesiune pe care o făcea în urmă cu câţiva ani unei publicaţii româneşti din Ungaria, “Foaia românească”: “Aveam în jur de cinci ani, cînd secerau. Noi, copiii, puneam pe legături la secerat. Luam spicele pe care le tăiam şi le puneam să facem snopii. Terminaserăm noi de secerat, dar lîngă noi era un vecin care avea mai mult pămînt şi pe atunci se într-ajutorau oamenii unii pe alţii. Era un sentiment de colaborare, fără invidie. Cînd termina unul, îl ajuta pe celălalt. Relaţia între oameni era frumoasă. Aveam un pom de păr, care despărţea pămîntul nostru de cel al vecinului. Zice vecinul odată: Ilie, terminarăţi? Tata zice: Da. Bă, zice, pune-l pe ăl mic în păru cela să cînte, că le e mai la-ndemînă ăstora să secere şi nu-şi dau seama că trece timpul”.
Dar acest spirit isihast e o permanenţă Românească, de la ciobanul mioritic, până la, dacă ne este permis, Românii exilaţi din pricina prigoanei comuniste. Nu am fost surprinşi, spre exemplu, să descoperim în Statele Unite un Român care, prin vorbă, prin faptă şi prin cuget, nu iese din litera tradiţiei morale şi spirituale Româneşti nici după 30 de ani de viaţă între străini. L-am numit pe Ioan Nicoară, din Phoenix, Arizona, “bird man”, cum i se spunea în Scottsdale, pentru faptul că păsările cerului ciugulesc grăunţe din palma lui, aşezându-i-se pe umăr, fără frică, la o poveste.
Istoria acestui Neam este deseori alta decât “istoria” pervertită de către unii istoriografi de profesie. Ştim că nu avem a ne ruşina în faţa lumii, pentru că Neamul acesta şi-a respectat doctrina morală isihastă până şi în politica externă, nesiluind nici un alt popor, nefurând nimic de la nimeni, mulţumindu-se cu multul - puţinul pe care i l-a dat Pământul nostru. Să nu confundăm acest Neam cu cei care l-au condus şi îl conduc politic. Cu oligarhia, aşadar. De foarte rare dăţi, în fruntea Neamului, din punct de vedere politic, s-a aşezat un conducător care să lucreze conform moralei tradiţionale, conform intereselor Neamului şi în favoarea majorităţii. Românii au avut şi au un fel de inapetenţă politică ieşită din comun. Românii trăiesc cumva în metafizic, nu în politic, de aceea, în afara aşezămintelor “pre-politice” tradiţionale, rurale, s-au putut produce cu greu aici întâistătători destoinici. În rest, mai ales în ultimul secol, am avut parte, adesea, de oligarhii străine, şi străine de orice trăsătură morală şi spirituală tradiţională. Însă istoria acestui Neam nu este istoria acestei oligarhii, cum vor unii istoriografi. Iar când intenţionăm să ne citim istoria autentică, trebuie să mergem mai degrabă la artiştii cuvântului, în special la prozatorii realişti, de la Liviu Rebreanu la Romulus Zaharia.
Prinşi în nefericiri personale, sunt tot mai mulţi aceia care afirmă că se ruşinează că aparţin acestui Neam. Este o confuzie impardonabilă care se răspândeşte cu mirosuri pestinenţiale, provocate, de pildă, de poeţi ca Marius Ianuş sau Mihai Gălăţanu şi de toţi aceia care găsesc cuvinte de laudă la adresa poeziilor acestora în care se injuriază Ţara şi Neamul. Este incredibil cum o plachetă care conţine versul “Îmi bag penisul meu lung şi negru în gura ta, Românie” este decretată de critici literari cu anume autoritate şi de reviste literare cu oarecare răspândire drept “cea mai bună carte” de versuri a unui an trecut nu de mult. Aceasta este, aşadar, confuzia: între cabotinajul prezentului şi eternitatea Neamului. Nu are a face că ne descurcăm tot mai greu în a ne procura satisfacţii sau chiar hrana zilnică, nu are a face că vecinul de la bloc ascultă muzică satanistă la maxim. Neamul nu stă în asta, Neamul este altceva.
Dar, totuşi, cum este posibil ca o asemenea plachetă de versuri să ajungă la o aşa preţuire? Este foarte simplu. În România, ca în toate ţările europene, inclusiv Statele Unite ale Americii, ba chiar pornind de la acestea, se practică, de mai multă vreme, o tehnică de manipulare a maselor, care se cheamă, în engleză, brainwashing (spălarea creierului). O practică similară a existat în România, în perioada controlului sovieto-sionist, disimulat prin partidul comunist, în anii ’50, însă ea nu a avut abilitatea actualei campanii mondiale, care se răsfrânge tot mai grav asupra României. Ceea ce încearcă această tehnică este dărâmarea moralităţii şi, în consecinţă, a spiritualităţii europene, care au fost, precizam mai sus, pentru două milenii, esenţialmente creştine. Se încearcă impunerea libertinajului, a depravării, în schimbul “îngrădirilor” morale care au funcţionat două milenii. Se impune o “artă” a non-valorii, a non-expresiei, a non-simţirii, dacă putem spune aşa. La întrebările cine ? şi de ce ? nu ştim noi să răspundem. Aceasta este o ecuaţie pe care nu o putem cunoaşte îndeajuns. Dar la o întrebare subsecventă am putea începe un răspuns. Cum ? Cum se încearcă dărâmarea fundamentelor creştine ale spiritualităţii europene şi cum se impune noua doctrină a umanismului secular, a contraculturii, New Age-ul? În special prin mass-media, fie ea audio-vizuală sau scrisă, dublată, în foarte mare măsură în unele Ţări, de educaţia şcolară. Repetiţia este cea mai răspândită metodă, pentru că repetitia est mater studiorum. De fapt, este vorba de un bombardament fără întrerupere, care nu permite timp pentru judecată individului şi, în consecinţă, nici alternativă.
Să privim ce promovează mass-media din România, în marea ei majoritate. La rubricile de ştiri, nu avem parte decât de omoruri, violuri şi furturi. La televiziuni, pe lângă filmele de la Hollywood, în care vulgaritatea şi promiscuitatea sunt înfăţişate ca norme ideale de viaţă, avem parte de cele mai obscene şi mai degradante produse ale prezentului, de la “manele” la “Vacanţa Mare”; iată, în plus, cum s-a creat o vedetă dintr-o marionetă fără nici o calitate, pe deasupra tembelă şi hidoasă, ce şi-a luat numele “artistic” de Larry Freddy. Un moment de decenţă, un moment de dialog isihast sau unul de expresie artistică autentică sunt rarităţi extreme la televiziunile bucureştene. Sistemul de învăţământ, de asemenea, e într-o continuă degradare. S-au pregătit manualele necesare schimbării de sistem etic şi spiritual, acum au apărut, cu osebire din generaţia tânără, şi “profesioniştii” aferenţi.
Dar acest Neam are resursele necesare pentru revigorarea tradiţiilor sale ancestrale, singurele, în fond, cu care poporul nostru se poate apăra eficient de invazia distructivă a libertinajului şi depravării morale, şi a goliciunii spirituale, importate masive din Occident. Iar când spunem resurse, ne gândim desigur la resurse umane.
Pentru că nu este adevărat că toţi Românii sunt astăzi prinşi în mrejele banului. Şi nu este adevărat că toţi Românii privesc spre Occidentul imoral, libertin, cosmopolit, dezgolit de conţinuturi tradiţionale, ca spre singura salvare a Neamului nostru prigonit şi obidit. Şi nu este adevărat că tuturor ni s-a acrit de Ţara aceasta. Că tuturor ne e ruşine că suntem Români.
Se întâmplă un fenomen paradoxal. Pe măsură ce tot mai mulţi strigă în gura mare că le e ruşine că aparţin acestei naţii, de care nu îi mai leagă decât limba pe care o vorbesc, şi atunci doar pentru a împărţi sudalme, tot mai mulţi străini care se familiarizează cu adevăratele conţinuturi ale tradiţiilor noastre se îndrăgostesc de acest Neam. Am fost martorii a unor duzini de astfel de întâmplări, nu vorbim de cazuri izolate. Tinerilor Români de azi le e jenă să îmbrace, măcar în zilele de sărbătoare, portul nostru tradiţional, dar pe aceşti străini îi putem vedea cum, cu nedisimulată bucurie, ne cântă, de exemplu, muzica autentică, învăţând intrumentele noastre muzicale tradiţionale.
Neamul acesta mai are multe de spus, în măsura în care va şti să-şi trăiască în continuare tradiţia moral-spirituală isihastă, să se exprime în lume prin mijlocirea acesteia. Nu ne considerăm nici naivi, nici idealişti afirmându-ne cu tărie credinţa că va fi în măsură.
Dar această credinţă nu se poate hrăni din cabotinajul prezentului, ci doar din perceperea eternităţii Neamului.

Am putut revedea, după vreo 25 de ani, Ieudul. Cât să fi avut când părinţii noştri erau profesori în acest sat moroşănesc? Câţiva anişori. Nu mai aveam vii în memorie nici un loc, nici o figură; reînvăţasem amintirea din poveştile bunicilor. Şi mai era ceva: un sentiment. O emoţie. Inima ne-a bătut tare în piept când am ieşit spre Ieud din Cuhea, satul de unde a purces Bogdan Vodă.
Amuţisem la Vişeul de Sus; un grup numeros de săteni însoţeau mortul la groapă. Toţi - dar absolut toţi - ţăranii erau îmbrăcaţi în straie tradiţionale. Discordanţă făceau câteva tinere, în blugi. Deşi fete frumoase, îmbrăcătura lor le făcea hidoase. Dar n-am stăruit privindu-le. Amuţisem, din alte considerente, la Moisei. Am amuţit apoi în Bocicoel, în faţa celei mai somptuoase porţi moroşeneşti din câte văzusem până atunci; mai urmau, cu nemiluita. Aşa cum urma să ne minunăm de bisericile (greco-catolice) ale locului, cu inovaţia lor, supraetajarea, de Muzeul Ţărăncii române, de femeile care torceau lână pe o bancă, spre drum, în Rozavlea.
Dar Ieudul e mult mai mult. Închipuiţi-vă că vă pomeniţi într-un muzeu al satului, populat. Nu era zi de sărbătoare, când ne-am pomenit în Ieud. Era într-o joi, şi toate femeile spălau haine. De la fiecare poartă, singure sau însoţite de omul lor, ori de vreo fiică sau fiu, femeile ieşeau cu coşare de nuiele ticsite cu haine, să le ducă la lăuat.
Copiii se adunaseră pe uliţă. În Ieud sunt cei mai frumoşi copii din lumea asta. Te privesc cu căldură, cu ochi albaştri, jucăuşi, nu inerţi, cum au mai toţi copiii marilor oraşe, îţi fac cu mânuţa şi-şi văd de trebuşoarele lor cu osârdie. Să mai spun de îmbrăcătură? Portul popular, pe cei mai mulţi. Ce făceau nişte coconi? Cântau, la marginea uliţei. Ce poate fi mai mergător la inimă? Cinci-şase copii, de cinci-şase anişori, şedeau pe o băncuţă şi cântau. Spune şi versul unui cântec moroşenesc:

Cine-o zis horea dintâie?
Un cocon dintr-o fâşâie.
L-o lăsat mă-sa durmindu,
L-o aflat horea horindu.
L-o lăsat mă-sa durne,
L-o aflat hore hore.

Ieudul are în urmă o istorie pe care nici Atlas n-ar putea-o ţine în spate. Ne vom referi aici doar la câteva momente apropiate ca timp.
S-a dus, de exemplu, vorba “antisemitismului” ieudanilor, din pricina unui obicei semnalat de Tache Papahagi şi Gheorghe Dăncuş, care au notat tradiţia localnicilor de a arunca cu pietre în casele evreilor în Joia Mare. Desigur că acest obicei nu e cazul să fie extrapolat din zona considerentelor religioase. Aşa au fost de “antisemiţi” ieudanii - ca toţi românii -, încât au hrănit pe furiş cele 80 de familii de evrei strânse, în 1940, de autorităţile maghiaro-horthyste, spre a fi deportate. Din acestea, s-au întors în sat doar trei familii. Pe restul i-au prăpădit horthyştii sau au luat alt drum.
Un caz care însă a avut considerente sociale a fost scoaterea ungurilor din Ieud la terminarea celui de-al doilea război mondial. Ţăranii i-au adunat pe toţi ungurii care rămăseseră după retragerea frontului germano-maghiar, i-au încolonat frumos, le-au pus puştile la spate, şi i-au petrecut în afara satului. Nu au ucis pe nici unul, cum făcuseră aceştia cu românii din satul vecin, nu i-au ucis şi nu i-au persecutat, aşa cum fuseseră ei înşişi persecutaţi patru ani de zile. Spun ei înşişi, referindu-mă la Românii trăitori în acea vreme, lăsând la o parte suferinţele îndurate de secole, când nu aveau dreptul nici să umble pe drumurile moşilor lor, ci numai pe margine, şi numai desculţi. Pentru că horthyştii i-au prins cu zmâcul, şi i-au ţinut în leasă, ca pe animale, pe cei care n-au vrut să se înroleze în armata maghiară în războiul mondial. Din faţa terorii horthyste, ieudanii s-au refugiat la munte. Horthyştii vroiau să-i adune în masă şi să-i mute în Apşa de Sus, în Maramureşul furat (în Ucraina). De cum s-a auzit vestea, cu mic cu mare, toţi ieudanii s-au refugiat în pădure, într-o singură noapte. Horthyştii n-au îndrăznit să-i urmărească pe potecile de munte. Bătrânii satului îşi mai amintesc cum au supravieţuit (cei care au supravieţuit): preparându-şi pâine din scoarţă de făină de arin. Ştim toate suferinţele ieudanilor de pe vremea când şi cocoşul cânta ungureşte din jurnalul lui Ion Dunca Joldea. Preotul ieudan este acelaşi cu renumitul personaj care îi trimitea o scrisoare de protest lui Gavril Mihali, care acceptase să figureze în Parlamentul maghiar ca reprezentant al Românilor. Spicuiesc: “Dvs. nu ne reprezentaţi pe noi. Nu ne puteţi reprezenta unde nu vrem să fim reprezentaţi”.
După război, moroşenii s-au trezit cu un prefect comunist, Ion Odoviciuc, rutean de origine, care s-a înconjurat de comunişti evrei şi maghiari, pregătiţi să smulgă şi sudul Maramureşului din trupul României, pentru a-l preda sovietelor. Intelectualii Români au fost, la început, îndepărtaţi din administraţie şi politică, iar apoi, arestaţi. În faţa noii provocări, ieudanii, ajutaţi de moroşenii din satele vecine, au organizat o rezistenţă care s-a numit de către istoriografi “Republica Iza”. S-a format ad-hoc un comandament, care a organizat oamenii de uliţi, pe hotare. “Republica” n-a mai răspuns ordinelor prefectului comunist. Acesta a trimis pe Valea Izei poliţişti, să-i aresteze pe împricinaţi. Numai că s-a întâmplat altceva: ieudanii i-au arestat pe poliţişti, iar apoi pe alţi trimişi ai prefectului. Până când s-a declanşat o adevărată vânătoare de moroşeni, grupaţi în jurul nucleului de la Ieud. De la Rozavlea la Şieu, moroşenii s-au mobilizat, în urmă cu cinzeci de ani, ca pe vremea lui Horea, cu topoare, coase, sape. Ce a urmat, se ştie. Dacă nu, poate fi citit cu lux de amănunte în lucrarea lui Vasile Vetişanu, Cartea Ieudului.
Cel puţin un lucru însă nu poate fi desprins din cărţi, nu poate fi pus în cuvinte, oricât de măiestrite. Nici în fotografii, nici chiar în filme. Este ansamblul arhitectonic al Ieudului, care nu poate fi perceput static. Degeaba ar intenţiona cineva să reproducă o poartă, o casă. Sunt, fără îndoială, spectaculoase în particular, dar nu dau ideea totului. Sighişoara este patrimoniu UNESCO, pentru că este singurul oraş medieval “viu”. Ieudul nu este. Ei, bine, ar trebui să fie. Pentru că Ieudul este unul dintre puţinile sate tradiţionale “vii”. Dar ar trebui făcut ceva, înainte de orice: să se oprească, prin temeiuri juridice, construirea unui alt tip de casă decât a celui tradiţional din lemn, cu poartă, pe perimetrul satului. Pentru că s-au ridicat nu puţini mastodonţi, găzduitori toţi de pensiuni turistice, care sunt ca nişte măsele stricate printre cele 1000 de măsele frumos lucitoare ale Ieudului, mărturisitoare a mii de ani de existenţă continuă, posibilă, în adâncă vechime, graţie surselor enorme de sare din zonă. Şi posibilă, mai încoace, datorită oamenilor acestor locuri, care au făcut ca Ieudul să poată fi privit azi ca buric al Românismului.
Cu douăzeci de ani în urmă, un fotoreporter japonez, pre numele lui Kosei Miya, vizita Ieudul. Va publica apoi o carte, în ţara lui, sub titlul Rapsodia română: Maramureş - centrul lumii. Fără echivoc.
Un fiu al Ieudului, scriitorul Vasile Gogea, a consemnat un lucru mare în DICŢIONARUL său DE SENTIMENTE. A întrebat scriitorul odată pe un băieţel ce vrea să fie când o să se facă mare. Iar băieţelul i-a răspuns: Învăţ bine, dau la facultate, intru şi mă fac ţăran!
Este, acesta, şi un îndemn pentru generaţia tânără de Români, în derivă morală, bântuită de fantoma fugii din România: să ne întoarcem la sat, să ne regăsim pe noi, să ne spălăm de mizeria sufletească pe care am adunat-o în aceste locuri ale pierzaniei, oraşele. Şi să ne îmbrăcăm hainele noastre adevărate, nu pe cele lepădate de alţii.

Una din erorile frecvente în lingvistica aplicată autohtonă şi străină privitoare la limba română este atribuirea unor provenienţe slave, ungureşti, turceşti et al. unei serii de toponime şi termeni Româneşti. Dar aceasta este inversarea sensului istoriei. Românii, trăitori de milenii pe aceste meleaguri, ar fi trebuit, după aceşti “specialişti”, să aştepte venirea ungurilor şi a celorlalţi ca să înveţe cum să numească locurile pe care trăiau şi lucrurile pe care le aveau. Aceasta este ignorarea, de cele mai multe ori voită, a realităţilor istorice.

Acesta este şi cazul termenului neam. Pentru Emese Kis, neam intră în categoria substantivelor “ a căror origine maghiară este indiscutabilă” (cartea din care am citat, ÎNCADRAREA SUBSTANTIVELOR DE ORIGINE MAGHIARĂ ÎN SISTEMUL MORFOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE, conţine, în opinia noastră, multe inexactităţi şi erori, asupra cărora nu ne putem opri însă aici). Al. Graur, încă “şeful de cadre” al lingvisticii româneşti în vremea când apărea acea carte (1975), considera într-o recenzie că “problema este acum bine pusă pe făgaşul ei, iar lucrările ulterioare nu vor mai putea aduce decît explicaţii de amănunte”.

Alexandru Pele a demontat enormităţi conţinute în volumul cu pricina într-o lucrare apărută postum, PERENITATEA ELEMENTELOR LINGVISTICE DACO-ROMÂNE. Referitor la termenul neam, Alexandru Pele notează imposibilitatea provenienţei din maghiară, provenienţă căreia i se opune nu numai argumentul de ordin fonetic că vocala magh. e nu se diftonghează în nici un împrumut; în plus, magh. nem însuşi are o origine nesigură; s-a încercat reconstruirea cuvântului maghiar pe baza unuia oset, fără ca măcar să se poată demonstra că triburile maghiare nomade ar fi tranzitat Caucazul de Nord şi Georgia, unde se întâlneşte această limbă iraniană, de unde maghiarii să fi… pescuit termenul. Diversitatea de forme sub care este atestat de-a lungul timpului magh. de azi nem vorbeşte de la sine despre cât de fixat în limbă şi cât de vechi ar putea fi respectivul cuvânt în ungureşte. Extrem de rar se întâmplă ca semantismul limbii-bază să fie mai sărac decât cel al limbii care a împrumutat. În ungureşte, nem are sensurile de neam, rudenie, specie, gen; nu, ba. În româneşte, neam înseamnă persoane înrudite prin sânge sau prin alianţă, rude, partea de pământ pe care o lucrează o familie, popor, naţiune, generaţie, specie, gen, categorie, boieri, clasă boierească; deloc, nimic. Am reprodus definiţiile din dicţionare; în Română, se mai pot identifica şi alte sensuri, din derivate, din onomastică sau din toponimie. Comparând semantismul în cele două limbi, se vede că din maghiară lipseşte şi un sens mai vechi (teren lucrat de o familie). Se observă, ca o curiozitate, prezenţa în ambele limbi a omonimiei cu un adverb de negaţie.

Alexandru Pele propunea ca etimon pentru rom. neam latinescul nemus şi, logic, pentru magh. nem etimonul rom. neam. Noi considerăm termenul neam ca fiind autohton. Dacă fonetic, ar fi fost posibilă o evoluţie de la lat. nemus la rom. neam (prin diftongare, ca şi prin apariţia unei forme rotacizate, ream), semantic se constată din nou o mai mare bogăţie a limbii Române faţă de latină, dar şi un număr mai mare de derivate pe teren Românesc.

Dacă încă aceste argumente nu sunt decisive, vom remarca existenţa în greacă a aceluiaşi termen, cu o dezvoltare ideatică superioară latinei, dar, mai ales, prezenţa unor toponime derivate din neam în spaţiul Românesc necucerit de romani şi posibilitatea reconstruirii evolutive a sensurilor pe teren Românesc.

În latină, întâlnim sensurile de pădure sfântă (la Tacitus şi Plinius), de ogor, păşune (la Vergilius), de vie şi arborii care o susţin (la acelaşi). La elini, mai avem şi o serie de toponime care se revendică de la nemos, cum este vestita Nemea (iniţial pădure, apoi şi localitate în Argolida), dar avem şi o dezvoltare verbală de la aceeaşi temă, desemnând locuirea în păduri (retragerea din faţa vrăşmaşilor în codru, unde se va locui o vreme, până la trecerea pericolului?).

În Română, putem identifica în seria de toponime ale derivatului Neamţ semnificaţia iniţială de pădure (sacră) a termenului neam. Să ne amintim, în acest context, că “pe lângă rolul lor mitic, pădurile sacre au avut în antichitate şi un rol civil; au fost locuri de convocare şi de adunare a poporului, de înjghebare de târguri, de refugiu, de bejenii” (Romulus Vulcănescu). Neam are şi sensul de ţarină, teren lucrat de o familie, aflător într-o poiană, înconjurată de pădure. Este firesc şi deloc singular ca numele locului să treacă asupra locuitorilor sau proprietarilor; deci, o familie avea un neam pe care-l lucra, era năimită; după calitatea pământului deţinut, o familie era de neam bun, de neam prost, de neam mare. O familie care deţinea mai multe neamuri a devenit una de neam, una boierească; de neam, prin urmare nemiş, cu variantele locale nemeş şi nămiş, atestat prima dată într-un document moldovenesc de la 1495, de unde ungurescul nemes.

Cât despre adverbul de negaţie omonim, Al. Graur et comp. au de demonstrat o înrâurire a maghiarei asupra latinei şi portughezei, care înregistrează acest adverb cu acelaşi sens!…

Dacă, pentru Al. Graur, Alexandru Niculescu şi alţii, rom. neam provine din magh. nem, asta este pentru că aceşti cercetători au aruncat la coş ETYMOLOGICUM MAGNUM ROMANIAE a lui B. P. Hasdeu, în care stă scris, încă de la 1886, un avertisment şi o morală: “Este poznaşă metoda acelora care, oricând una şi aceeaşi vorbă se găseşte în graiul românesc şi la vreunul din popoarele învecinate, se grăbesc a susţine că românii au împrumutat de la alţii, ca şi cum de la români nimeni nu putea să împrumute nimic”.

După cum s-a văzut, ideea de neam (ca naţiune, sinonim imperfect) se purcede cu momentul în care tot mai multe neamuri (ţarini) ajung în posesia aceluiaşi grup, indivizii căruia devin, prin asociere (bazată pe înrudirea de sânge, cel mai probabil), neamuri (rude). Aşa se conturează apartenenţă grupurilor (uniunilor tribale) la o unitate superioară, Neamul (ca naţiune). Iată cum un cuvânt desluşeşte apariţia unei conştiinţe, dar implică şi o continuitate spaţială şi temporală a aceleiaşi populaţii în Spaţiul carpatic, continuitate atât de des combătută. O posibilă resuscitare peste timp a semnificaţiei originare a termenului neam (pădure sacră) apare, s-ar putea spune, în sintagma biserică de neam, sinonimă cu biserică dintr-un lemn. Adică biserici construite din lemnul unui arbore (sfânt).

Românii - s-a afirmat - sunt un popor de răscruce, aruncat ca o punte între două tipuri de mentalitate (Mircea Eliade) sau întru acestea (Constantin Noica). Aceasta ar putea fi însă o situaţie relativ nouă în istoria Neamului Românesc, care durează de aproximativ un mileniu. Geografia le-a impus de la început un echilibru, care a fost dublat, într-adevăr, de conflictele dintre Occident şi Orient, dintre creştini şi musulmani. Toate drumurile acestui conflict au trecut pe la Români, care au trebuit mereu să fie când zid de apărare în războaie, când liant cultural, şi care, în ciuda miopiei unor istorici occidentali, dar şi a unora autohtoni, au făcut posibilă, prin rezistenţa lor în tot Evul Mediu, existenţa unei Europe moderne şi rafinate.

Pentru a rezuma într-un singur cuvânt trăsăturile sufletului poporului Român, un filosof a ales însă un altul decât dârzenia, demonstrată de-a lungul istoriei. A ales cuvântul seninătate. Acel filosof Român, Constantin Noica, a ales să definească sufletul poporului său nu prin acţiune, ci prin actul de contemplaţie a acţiunii. Românii sunt un popor care trăiesc, luptă, iubesc şi mor senin. Literatura şi tradiţiile lor probează din plin asta. Nimeni nu l-a contrazis pe Noica, în afara unor defăimători de Neam şi a unor pornografi, care spun că pe capul acestui Neam a urinat de-a lungul istoriei cine şi când a vrut.

Ce altă dovadă a seninătăţii Româneşti decât că în zilele noastre poţi întâlni în acelaşi loc nişte ţărani îmbrăcaţi în hainele “dacilor” de pe Columna lui Traian, ţinând coarnele plugului, şi pe, poate, cei mai vânaţi programatori de computere din lume? Că în acelaşi loc unde pământul se cultivă azi şi cu aceleaşi mijloace rudimentare folosite de mii de ani, s-a inventat motorul cu reacţie pentru avioane şi s-a desenat prima machetă a unei rachete de zbor?

Această seninătate nu este altceva decât o componentă a trăsăturii isihaste a Neamului Românesc, trăsătură pe care Şerban C. Andronescu o propunea, cu temei deplin, alături de limbă şi spaţiu, pentru o definiţie a Românului. Conceptul de isihasm este dublat, până aproape de identitate, de conceptul de omenie. Omenia însă se opreşte la stadiul de relaţie interumană, de prezenţă a individului în societate. Isihasmul are în plus această caracteristică a continuităţii de manifestare şi în afara spaţiului social. Isihasmul se pronunţă şi în relaţie cu cosmosul. Poţi fi omenos în societate, şi să practici astfel o primă treaptă a isihasmului, dar trebuie să fii animat de aceleaşi gânduri şi în singurătatea sinelui, pentru a împlini isihasmul. Trebuie ca aceleaşi gânduri curate pe care le exprimi în afară, să le sălăşluieşti înăuntru.

Blândeţea, bunătatea, seninătatea, omenia, viaţa austeră şi refuzul bogăţiilor, comuniunea cu divinitatea, comuniunea cu limba, acestea sunt câteva din faţetele isihasmului, o doctrină practicată de milenii de Români, cu totul opusă individualismului importat din Occident.

Umanismul Românesc se deosebeşte prin această nuanţă isihastă de orice alt tip de umanism, iar profesorul Andronescu îl formulează ca un concept major al culturii Româneşti, contribuţie majoră a acestei culturi la cultura europeană. “Zamolxian în origine, creştin prin evoluţie, isihast ca expresie, român prin tradiţie, limbă şi loc”, acestea sunt cuvintele celui care ar trebui să fie directorul de opinie culturală a generaţiei de Români care se ridică azi. Da, Şerban C. Andronescu, iar nu Nicolae Manolescu.

Acesta este spiritul Românesc autentic, din nefericire tot mai greu detectabil la oraşe. O excrescenţă a acestuia este atitudinea faţă de cântec a Românului. Să nu uităm că elinii atribuiau inventarea unor serii de instrumente muzicale aceloraşi hiperboreeni. Iată, însă, cum se exprimă această atitudine isihastă, senină a Românului faţă de Cântec:

Că la noi cât omu-i viu

Cântă şi pentru pustiu.

Numai dacă-i mort nu cântă

Dar şi-atuncea stă şi-ascultă.

Ce este mai superb ca acest catren al unui autor anonim, care ştie că nici moartea nu-l va putea opri să asculte cântecul?

Sau să-l auzim pe unul din marii noştri poeţi contemporani, mort în exil în cele mai mizere condiţii, Aron Cotruş:

Străine cu chip de sfânt

Tu mă-ntrebi de ce tot cânt

Cu privirile-n pământ

Şi cu zâmbet trist şi frânt.

Că dacă n-aş şti cânta

Fruntea mi s-ar înnopta

Plânsetul m-ar sugruma

Inima mi s-ar seca.

Că veni vorba de legionari, Aron Cotruş fiind unul dintre ei, să ne amintim hotărîrea tineretului legionar, exprimată atât de admirabil de Corneliu Zelea Codreanu, de a primi moartea. Aşa rostea Căpitanul în finalul unei opere - mărturie, Pentru legionari, şi se completa: “Hotărîrea de a merge înainte, trecând prin moarte”. Este aceeaşi atitudine a Românilor care credeau în Zamolxe, ca şi a baciului din MIORIŢA.

Pentru că, încă o dată - da, Şerban Andronescu are dreptate: “Există (…) un element sublim în firea românului, un element care persistă în ciuda tuturor adversităţilor. Mereu doborât, românul se ridică mereu şi mereu, căutând propăşirea lui şi a ţării sale, deşi ştie foarte bine că înaintaşii lui, urmărind acelaşi ţel, au fost lichidaţi fără scrupul.”

Versurile unui cântec Românesc spun senin:

Dacă n-aveam munţi cum sunt,

Îi scoteam şi din pământ!

Senin, dar fără îndoială că ar fi făcut-o.

Cândva, când lumea arăta altfel, într-un trecut ce nu mai pare al nostru, voievodul Neagoe Basarab ctitorea Mănăstirea de la Curtea de Argeş. Gavriil Protul, egumen la Athos, în Grecia, călătorind prin Ţara Românească la o jumătate de veac după terminarea lucrărilor, se oprea în faţa acestei construcţii, exclamând: “ nu este aşa de mare şi de sobornică precum Sionul lui Solomon, nu este ca Sfânta Sofia împăratului Iustinian, dar prin frumuseţea sa le întrece pe acestea”.

Legenda spune că ani întregi lucrarea a stagnat. Ce se construia ziua, se dărâma noaptea, prin intervenţia unor forţe malefice supranaturale. Pentru o ctitorie aşa măreaţă, conform legendei, se cerea o jertfă pe măsură, iar aceasta trebuia să conste în zidirea, la temelia construcţiei, a unei fiinţe vii. Sorţii au făcut ca această fiinţă să fie soţia lui Manoli, şeful echipei de zidari. Odată cu această jertfă, cei zece zidari nu mai întâmpină nici o dificultate în a săvârşi monumentala lucrare. Urmarea se cunoaşte: toată echipa lui Manoli piere, plătind, după unii interpreţi, păcatul de moarte al zidirii Anei şi a copilului pe care Românca îl purta în pântece.

Aşa cum a arătat Şerban C. Andronescu în studiile sale, Mioriţa, Tinereţe fără bătrâneţe, Legenda Mănăstirii ArgeŞului aparţin clasicismului. Spre deosebire de clasicismul francez, clasicismul Românesc (manifestat în aceste creaţii anonime) are o caracteristică suplimentară, aceasta fiind gândirea creştină, de nuanţă isihastă. Eroi cu atribute luciferice, demonice, monştri de cruzime şi de ipocrizie, apar în tot clasicismul francez, dar ei scapă nepedepsiţi. În clasicismul Românesc, preponderenţa eroilor de tip celest este covârşitoare. Când apare un personaj de tipul lui Manoli, care comite o dublă crimă, indiferent de scopurile acesteia, personajul nu scapă nepedepsit. Eroii clasicismului Românesc probează cuminţenia tipică a ţăranului Român. În spirit isihast, iar nu din imbecilitate, cum vor unii, atât baciul din Mioriţa, cât şi Ana, soţia lui Manoli, acceptă moartea, cum ştim că o acceptau Românii încă de pe vremea când se regăsesc în izvoare sub numele de daci - cu seninătate. Şerban C. Andronescu a demonstrat că regulile clasicismului francez se regăsesc şi în menţionatele opere anonime Româneşti, acestea din urmă având însă o trăsătură în plus, prin faptul că au zugrăvit mai atent peisajul lumii lor, neignorând credinţa poporului.

De numele lui Neagoe Basarab se leagă nu numai această faimoasă mănăstire, ci şi o faptă plină de semnificaţii pentru istoria mentalităţilor, şi anume opera sa literară testamentară, Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie. Această culegere este o sinteză a filosofiei şi a moralei ţărăneşti a poporului Român. În aceeaşi vreme, în Europa occidentală, Machiavelli scria Principele. Amândouă aceste cărţi grăiesc despre arta conducerii unui stat, despre politică, pentru a folosi un termen modern. Neagoe Basarab are în atenţie mai multe aspecte. Aşa cum creaţiile anonime menţionate, ÎNVĂŢĂTURILE tratează problema credinţei în Divinitate.

În timp ce Machiavelli îşi învaţă discipolii să fie cruzi (“este mai bine să fii violent decât precaut”), să pună pe primul plan interesul, propovăduind înşelăciunea (“să acţioneze împotriva cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei, a religiei”, când e cazul; “spiritul lui să fie oricând gata să se îndrepte după cum îi poruncesc vânturile sorţii şi schimbările ei”; “la nevoie să ştie să facă răul”), Neagoe Basarab îşi îndeamnă fiul (dar mesajul lui nu este adresat numai acestuia, ci merge şi “cătră alţi domni”) să conducă ţara cu blândeţe şi bunătate (“nu-ţi fie lene a face bine, nici cugeta să nu faci bine”), cu mare grijă pentru justiţia socială, să trăiască auster (“fugi de caznele cele rele ale iubirii de avuţie şi te apropie de milostenie”), să fie darnic (“ci deaca vreme ce ai aur, dă-l săracilor; iar de nu ai aur, tu dă haină”), dar nu făţarnic (“cînd vei face milostenie, să nu trîmbiţezi”), să nu fie pizmaş şi să nu plătească răului cu rău (“în loc de rău, tu să te sileşti să faci bine tuturor”). Din nefericire, în confruntarea universală a ideilor, preceptele machiavelice au ieşit biruitoare şi în evul mediu, şi în epoca modernă, iar ele au o audienţă exaltată, cvasi-generală, în lumea contemporană.

Nu vrem să nedreptăţim opera lui Machiavelli. Ea a fost în fond o operă pur patriotică, intenţia autorului fiind să pună la dispoziţie Medicilor un manual de cum trebuie refăcută unitatea Italiei. Însuşirile pe care Machiavelli le cere Princepelui derivă din scopurile pe care trebuie să le aibă acesta: înălţarea şi propăşirea patriei sale. Opera a fost scrisă în nişte vremi tulburi pentru Peninsulă. Dar incomparabil mai tulburi pentru Români. Cu toate acestea, ideologia şi pedagogia ÎNVĂŢĂTURILOR nu fac nici o clipă rabat de la calitatea umană. La Neagoe, necum la italian, scopul nu scuză mijloacele. Conducătorul este un om între oameni, care se cade să împartă tot ce are cu ai săi şi să se grijească de fericirea acestora, căci “inima omului iaste ca sticla, decii sticla, deaca să sparge, cu ce o vei mai cîrpi?”.