Greieri şi păpădii

E un fapt bine cunoscut că propaganda şovinist-revizionistă maghiară, dispunând de sume mari de bani, de perfizi şi tenace slujitori, sprijiniţi deseori de sionismul internaţional, au impus în cercuri influente din Statele Unite şi Occident o perspectivă deformată asupra Transilvaniei, pentru corectarea căreia au luptat asiduu şi uneori chiar cu ceva succes câţiva români din emigraţie; dorim să numim aici printre aceştia pe Traian Golea şi pe George Duma. Instituţiile care reprezintă statul român la New York, Washington sau în altă parte a Statelor Unite au afişat mereu o atitudine nepăsătoare.

În România, se ştie destul de puţin despre cum se cunoaşte istoria Transilvaniei, în particular, în mediile intelectuale internaţionale. Prin internet, informaţii false se difuzează în toate mediile. Am adunat peste 500 de linkuri, în special în limba engleză, prin care sunt propagate date nereale, care vor să dea câştig de cauză propagandei maghiare. Pentru control, indic aici un singur link: http://www.imninalu.net. În contrapartidă, abia am reuşit să identific, în limbi de circulaţie (ce spunem noi în româneşte nu contează), 10 linkuri care să taxeze minciunile pe care alţii le colportează despre noi.

Agresivitatea lobby-ului revanşard unguresc a găsit în State terenul ideal. Se spune că mintea marelui cetăţean liber american nu mai dispune de cheia separării adevărului de minciună când e vorba de informaţie, deoarece transmiterea informaţiei ar fi controlată de câteva trusturi de mare putere financiară; ar exista, prin urmare, foarte puţine gazete care să reflecte, particularizând, opinia sârbilor în conflictul local şi apoi internaţional care s-a desfăşurat sub ochii noştri la finele mileniului anterior; subtila propagandă globalistă a avut efectul scontat, dacă e să-i credem pe cei mai sceptici analişti ai mentalităţii americane actuale, publiciştii de la THE SPOTLIGHT. Se vehiculează ideea că americanul de rând este un om credul, naiv şi ignorant. De îndată ce şi-a format o opinie - corect ar fi atunci spus: şi-a asumat una gata-făcută -, e apoi relativ greu să i-o schimbi, indiferent de gradul de absurd sau neadevăr pe care îl incumbă aceasta. Experienţa noastră americană ne îndeamnă să avem rezerve în a fi atât de tranşanţi, însă nu putem trece cu vederea atât de uşor o poziţie care vine din interior, a celor de la publicaţia THE SPOTLIGHT, care nu îşi propun să denigreze poporul american, ci, din contră, să-l facă tot mai conştient de mersul politic al lumii, de responsabilităţile care le revin indivizilor în faţa Naţiunii.

Am avut, nu o dată, intervenţii pe marginea propagandei antiromâneşti care are probabil ca scop impunerea ideii că ungurii au un drept istoric asupra Transilvaniei, în eventualitatea că timpul istoric viitor va putea redeschide acest dosar. Se poate vedea chiar aici:

http://octavianblaga.wordpress.com/2007/09/29/intre-fictiune-si-propaganda.

Ce este şi mai trist azi, este că o propagandă antiromânească vehementă este întreţinută şi în privinţa Basarabiei. Este de ce recapitulăm acum un text al nostru vechi de câţiva ani, din cărticica noastră ELOGIUL NEAMULUI ROMÂNESC (2002).

Situaţia social-politică şi economică a Românilor din Republica Moldova s-a înrăutăţit în fiecare zi a ultimilor ani. Relativul dezinteres arătat de guvernele succesive ale României, dublat de multe ori de amatorism şi neruşinare politicianistă, i-au împins pe Românii din Moldova să caute sprijin în altă parte. Acestea sunt două triste realităţi, mult mai crude decât se pot exprima, care i-au adus din nou pe comunişti la putere la Chişinău. Dar nu atât faptul că au revenit comuniştii la putere e întristător, cât că aceştia sunt animaţi de puternice sentimente antiromâneşti. Aşa au reajuns Românii din Moldova să vorbească “limba moldovenească” şi să fie în pragul redecretării de facto a limbii ruse ca limbă oficială în stat.

Aşa cum Bucureştiul, şi Chişinăul e un mic paradis pentru nemernici. Spre deosebire de Bucureşti, de unde vin tot mai puţine semnale de solidaritate Românească, iată, însă, că, la Chişinău, Românii se mai pot mobiliza şi uni în faţa pericolelor. Iată ce înseamnă existenţa unor conştiinţe. Ne referim, desigur, la protestele de stradă din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, tutelată de statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care ţine deasupra capului Crucea, iar la cingătoare Sabia, manifestări reîncepute în frigul iernii la finele căreia se scriu aceste rânduri.

Am urmărit, cu inima strânsă, mersul evenimentelor de la Chişinău de după încercarea guvernului comunist de a impune limba rusă ca limbă obligatorie în învăţământ. Am luat şi noi poziţie, cu speranţă, pe toate canalele avute la dispoziţie, împotriva acestui nou pericol ce pândeşte Neamul Românesc. Ne-am revoltat, cu durere, împotriva persecuţiilor comandate de regimul de la Chişinău. Am aşteptat ca parlamentul, guvernul, preşedintele României să facă mai mult pentru fraţii noştri de la Chişinău. Am participat la mitinguri, am semnat proteste şi adeziuni.

A deschis ochii spre problemele Basarabiei, după lungi ezitări, până şi presa cosmopolită de la Bucureşti. Apoi a stat. Basarabia a fost o vreme în atenţia lumii politice europene, prin moţiunile iniţiate la Consiliul Europei, prin medierea, tardivă, dar salutară, a mijloacelor media. Dar ce discută presa, ce discută politicienii? Încălcarea drepturilor elementare în Republica Moldova. Atât. E foarte bine, dar e foarte puţin. Există, pentru fiecare Român, o problemă de dincolo de efemeritatea unui regim politic. Este problema reunificării. Acesta este subiectul ce trebuie să constituie tema forumurilor noastre.

Politicienii care conduc cele două Ţări Româneşti au avut grijă, împreună cu gazetarii supuşi lor, ca percepţia maselor în această problemă vitală a Neamului Românesc să fie grav distorsionată. De aceea, este obligaţia societăţii civile, prin reprezentanţii ei, să iniţieze, de exemplu, o campanie de strângere de semnături ale celor care consideră o necesitate, o obligaţie şi o urgenţă reunificarea Basarabiei cu România, pentru a avertiza lumea că noi nu ne abandonăm fiinţa naţională la poruncile duşmanilor. Pe lângă aceasta, este la fel de importantă impunerea acestei problematici ca temă de discuţie în cât mai multe cercuri intelectuale, Româneşti şi internaţionale.

Ar fi bine venit, credem, în aceste momente, un apel, purces din partea unor intelectuali Români patrioţi din toată lumea. Pentru un memorandum care propunea regionalizarea României s-au găsit adepţi. Subliniam, la vremea aflării în treabă a acelui grup de intelectuali, înainte de evenimentele din Basarabia, că nu se opinteşte nimeni să lanseze un apel unionist. Ni s-a reproşat fie că aşa ceva ar fi prematur, fie că vremea unionismului a trecut. Privirile României - îndreptate spre Budapesta, nu spre Chişinău!, a cerut un sibarit încă din urmă cu zece ani.

Vedem, într-adevăr, pe pancardele demonstranţilor de la Chişinău strigări de genul “Vrem în Europa” sau “Vrem în Spaţiul Schengen”. Auzim, de la Iaşi, din gura preşedintelui României, că autorităţile Româneşti sunt expres interesate de consolidarea statalităţii în Republica Moldova. Şi auzim, e drept, tot mai rar: “Noi vrem să ne unim cu Ţara” şi “Nu renunţăm la Basarabia”.

Se mai vehiculează, tot mai des, şi mai ales în cercuri de intelectuali autointitulaţi elitişti, ca alternativă a unionismului, ideea unei reunificări a statelor Româneşti într-o Europă Unită. Aceasta este o soluţie pentru neputincioşi şi pentru laşi, credem noi. Aceasta este o soluţie iluzorie, nerealistă. Este cum s-ar spune că ne vom reîntâlni în Ceruri.

Ieşirea nervoasă a preşedintelui României, Ion Iliescu, îndreptată finalmente împotriva ideii unioniste, pronunţată chiar pe 24 ianuarie (2002) şi chiar la Iaşi, este o dovadă că nu mai avem nimic de aşteptat de la politicianiştii care conduc România. Se spune despre senatorul Vadim că accesele lui de mânie sunt semne patologice. Poate că aşa o fi. Dar acea mânie proletară a preşedintelui Iliescu, de la Iaşi, e semnul clar al repulsiei faţă de ideea unionistă. România e sabotată de grupurile unioniste, a spus preşedintele. România mai că nu e primită în Uniunea Europeană, căci grupurile unioniste au creat în Occident impresia că România ar avea revendicări teritoriale, a încercat o explicitare acelaşi preşedinte. Un preşedinte, nu-i aşa, al tuturor Românilor! Convergenţa de opinii între Iliescu şi Voronin, preşedintele Republicii Moldova, este evidentă, însă nu merită comentarii.

Dar se poate cataloga dorinţa de unire a Românilor din România cu cei din Basarabia (şi reciproc) drept revendicare teritorială? Aceasta este, din contră, voinţă naţională eternă, este obligaţie istorică.

Glumind, Ion Iliescu a spus că soţia sa i-a recomandat să rupă fotografiile care îl închipuie. Se pare că soţia sa consideră că preşedintele nu e suficient de fotogenic. O asigurăm pe soţia preşedintelui că nu e nevoie ca soţul domniei-sale să depună acest efort. O asigurăm că, în România şi în Republica Moldova, ca şi aiurea, în toată lumea pe unde Românii au fost alungaţi de politica domniei-sale, s-ar rupe zilnic câte o fotografie care îl reprezintă pe Ion Iliescu. Noroc că nu se mai poartă fotografiile cu preşedinţi! Şi ce păcat, Ion Iliescu avea alura să devină o conştiinţă!

Dar să-l lăsăm pe preşedinte în nevoile lui. Ar fi mai productiv să ne gândim că trăim, fără îndoială, vremuri de răscruce pentru tradiţiile Româneşti, pentru destinul acestui Neam, pentru că, în funcţie de cum ne tratăm tradiţiile, spiritualitatea, limba, spaţiul istoric, astăzi, vom mai avea mâine o personalitate istorică vie sau nu.

Trebuie să dumirim lumea despre semnificaţia tradiţiilor noastre ancestrale. Trebuie să îi determinăm pe tinerii noştri, supuşi unei continue pervertiri la cosmopolitism, consumism şi depravare, să-şi însuşească aceste tradiţii. Avem de apărat o limbă, un spaţiu şi un spirit, Româneşti.

Basarabia este o cheie în tot acest proces obligatoriu; iată că Românii basarabeni ne reînvaţă demnitatea naţională. Da, Românii basarabeni din Piaţa Marii Adunări Naţionale a Chişinăului ne apără limba acum în cel mai admirabil mod cu putinţă, aşa cum au făcut-o şi în urmă cu mai bine de zece ani, cântând şi rostind poeziile lui Eminescu. Se confirmă ceea ce Antonio Bonfinius remarca, la 1568, în RERUM HUNGARICUM DECADES: “Românii s-au luptat pentru păstrarea limbii mai mult decît pentru apărarea vieţii”.

Cum am putea să nu ne întrebăm, atunci, unii pe alţii: fraţilor, dar nu ne mai unim odată?

Răspunsul îl aşteptăm noi, în special, de la tinerii basarabeni aflaţi la studii în România sau care şi-au finalizat deja studiile aici. Aceşti tineri sunt în măsură să acţioneze pozitiv în sfera mentalităţilor, aceşti tineri sunt în măsură să mobilizeze colegii lor din România, studenţii Români, care cândva nu erau interesaţi doar de patalamale, şi care e imperios să redevină o forţă şi o torţă a naţionalismului. Aceşti tineri basarabeni ar trebui să fie conştienţi că sunt mesageri ai Românilor din Moldova şi au datoria să vorbească, chiar dacă de multe ori au impresia că nu sunt urechi pentru problemele lor. Speranţa noastră vine de la aceşti tineri, pe umerii cărora stă o mare povara. Dar cine, dacă nu ei, ar putea înţelege mai bine şi mai dureros despărţirea aceasta în care ne complacem?

Neamul Românesc nu însemnăm numai noi, cei care suntem în viaţă astăzi. Neamul Românesc înseamnă toate osemintele strămoşilor noştri. Neamul Românesc înseamnă, încă, urmaşii noştri şi urmaşii urmaşilor noştri. Avem responsabilităţi faţă de moşii noştri şi faţă de pruncii noştri. Pentru aceştia, şi nu pentru noi, trebuie să lucrăm în folosul reîntregirii Ţării cu teritoriile Româneşti ocupate, Basarabia şi Bucovina de Nord.

După câţiva ani câţi au trecut de la scrierea acestui text, ce s-a schimbat? În afara faptului că propaganda antiromânească postsovietică a puterii comuniste de la Chişinău a prins amploare, sunt două date pozitive: unul din acei studenţi români basarabeni de care vorbeam a devenit primarul Chişinăului; preşedintele de astăzi al României, Traian Băsescu, probabil cel mai slab dotat intelectual preşedinte pe care l-a avut România, este capabil să transmită mesaje de speranţă, cum a fost cel din noaptea Anului Nou 2007/2008. Felicitări celor doi! Pe partea negativă, chiar în anul care a trecut, e de notat jalnica încercare a unui cotidian naţional de a ne scoate ochii cu cât ar costa România “integrarea” Basarabiei. Un calcul atât de prost făcut, care nu înţelege ideea de investitiţie, este rar de văzut. Dar, nu-i aşa, noi suntem proşti. Dincolo de faptul că mai avem o mare vină: suntem săraci.

În rest, Basarabia e tot mai departe. Şi cele mai multe voci care se pot auzi azi pe canalele de masă, atât în România, cât şi în Basarabia sau aiurea, spun că e mai bine aşa. Iar dacă despre americani, cei de la THE SPOTLIGHT spuneau ce spuneau, despre ce a ajuns astăzi cetăţeanul român, ce se poate spune?

Deh! Se poate să aibă dreptate dintr-o parte cei ce spun ce spun despre România şi Basarabia, nu ne pricepem într-atât la macroeconomie cât să îi combatem.

Dar noi cunoaştem o singură dreptate şi un singur bine: al spiritului.

Săraci şi proşti, dar împreună.

*

Limba pe care o vorbesc valensienii este folosită azi de locuitorii din Valencia şi împrejurimi, din Catalunia, din Insulele Baleare, în Valls d’Andorra, în partea orientală a Aragonului, în oraşul Alguer din insula Sardinia, în părţile franceze ale Pirineilor orientali, cu varii diferenţieri fonetice şi de vocabular.
Denumirea ştiinţifică care s-a impus este limba catalană, pentru că limba ar fi emers din Catalunia prin conchistadorii creştini spre Mallorca şi Valencia, dar şi pentru că provincia Catalunia este cel mai întins, cel mai populat şi cel mai dezvoltat din punct de vedere economic ţinut în care se vorbeşte această limbă. Renaşterea literar-culturală a limbii a purces tot din Catalunia. Cu toate acestea, nu există o denumire acceptată de toţi vorbitorii ei. Dacă la Mallorca, de exemplu, au existat tendinţe de a accepta denumirea de catalană, erudiţii valensieni, fără a nega unitatea lingvistică, nu o acceptă, folosind denominarea de valensiană.
Cuvântul “catalan” apare în documente în secolul al XII-lea şi se impune abia după un secol, odată cu cucerirea oraşelor Mallorca şi Valencia. Libre dels Feyts, cronica lui Jaume I, desemnează limba cu denominaţiile nostre l.latí şi romanç pla. Şi în secolul XX, menochinii folosesc, pentru a desemna actul vorbirii în limba lor, rallar en pla. Epitetul pla, ca şi cele de vulgar şi vulgat, exprimau diferenţa faţă de latina literară.
O altă denominaţie a limbii este llemosí. În timpul secolelor XII, XIII şi XIV, poeţii culţi ai Cataluniei, Valenciei şi Mallorcăi nu scriau în limba proprie, ci într-un idiom străin, în limba literară a trubadurilor, care avea diverse denominaţii: llengua romana, llengua d’oc, provençal şi llemosí. Deja din secolul al XIII-lea, scrierile în proză, cele istorice sau religioase, se scriau în limba locului. Preponderenţa denumirii ca llemosí a limbii trubadurilor se datorează, fără doar şi poate, trubadurilor faimoşi din Limoges, Bertran de Born şi Giraut de Bornelh. Azi, lemosí se numeşte dialectul occitan vorbit la sudest de Limoges, în nord de Tolosa. Parladura de lemosí, limba artificială a trubadurilor din diverse zone occitane, a fost codificată de un catalan, Ramon Vidal de Besalú (1160-1210) în Las razos de trobar, cea mai veche gramatică cunoscută a unei limbi moderne. În secolul al XIV-lea, barcelonezul LLuís de Averçó, în Torcimany, prezenta limosina ca o limbă exclusivă a poeziei, contrapunând-o catalanei, limba prozei. Câteva secole mai târziu, notarul valencian Carles Ros (secolul al XVIII-lea) denomina llemosí limba scriitorilor clasici valencieni, şi valenciŕ pe cea a contemporanilor săi. La un secol, barcelonezul Bonaventura Carles Aribau scria o Odă în care denominarea aceleiaşi limbi redevenea llemosí:
… que fora de cantar en llengua llemosina,
no em queda més plaer, no tinc altre conhort.
Acceptarea denominării de llemosí a fost cvasiuniversală între erudiţi la un moment dat, pentru că dădea sentimentul unităţii ei şi renunţa la orice polemici regionale. La un moment dat, Constantí Llombart intenţiona chiar fundarea unei Academia de les LLetres llemosines.
De-a lungul timpului, au circulat şi alte denominări: catalanesc, lingua cathalaunica, cathalano ydyomate. Astfel, în REGLES DE TROBAR, de Jofre de Foixa, în secolul al XIII-lea, scria: “Si tu trobes en cantar proençals alcun mot que sia frances o catalanesc…”, iar într-un document al regelui Pere el Cerimoniós, din aul 1362, se ordona traducerea din franceză “en llengua catalana” a cărţii LANCELOT. În documentele cancelariei regilor Aragonului, deosebit de activă şi influentă în decursul secolelor XII, XIV şi XV, numele de catalan apare cu referire la anumit grup de supuşi ai Aragonului, dar şi la limba respectivilor. Când familia valensiană Borja a ocupat scaunul papal prin Calixte III şi Alexandre VI, scriitorii italieni ai epocii îi numesc catalani. În secolulal XVI-lea, scriitorul italian Bandello scria: “Gentile i nobilissima Valenza; in tutta Catalogna non e piu lasciva ed amora citta”.
Cronicarul Pere Antoni Beuter, în HISTORIA DE VALENCIA (1538), pune pe seama lui Jaume I repopularea creştină a noului Regat cu populaţie catalană, explicând astfel implantarea limbii catalane în Valencia. O altă mărturie, de data asta din secolul al XVI-lea, a lui fra Gaspar Antist (1550), scrie în VIDA DE SAN VICENTE FERRER: “San Vicente predicava en catalán, porque antiguamente el lenguage valenciano casi no se diferenciava casi nada de aquel otro, como quiera que Valencia fue poblada de gente catalana”.

*

În dimineaţa secolului al XX-lea, valensienii au decis să îşi nuanţeze tezele identitare. Edificator în acest sens este discursul revoluţionar al lui Faustí Barbera i Martí, rostit în 1902 şi tipărit în 1910, De regionalisme i valenticultura. În acest discurs, Barbera i Martí revendica dreptul la autonomie politică al valensienilor, înfiinţând mai apoi un partid care să servească această cauză: Valencia Nova. În acelaşi timp, Partidul Republican Federal explica necesitatea unui stat valensian de sine stătător, rupt de statul spaniol, şi elabora la Alicante un proiect de constituţie pentru un stat valensian (Projecte de Constitució per a l’Estat Valencia, 1903). În 1909, Espinosa Ventura ţinea o conferinţă în care găsim folosit pentru prima dată termenul de naţiune şi naţionalitate aplicat la ţinutul valensian în sens modern (La Nacionalitat Valenciana: Concepte teňric d’esta questió). Cinci ani mai târziu, Joventut Valencianista propunea un “act de afirmare” (Acte d’Afirmació Valencianista), prin care se solicita dreptul de a folosi limba valensiană în toate mediile legale, fundarea unui institut de studii valensiene şi constituirea unui Mancomunitat Valenciana, care să cuprindă cele trei provincii valensiene. Terenul teoretic era pregătit pentru apariţia unei formaţiuni politice de uniune, prin care aspiraţiile valensienilor să devină realităţi politice; aceasta se putea numi numai Unió Valencianista şi avea să îşi înceapă activitatea în 1917. Timpul urma să fie potrivnic, însă. Extremele băteau la porţile Europei, iar valensienii, împreună cu toată Spania, le-au deschis larg uşile, mai de voie, mai de nevoie.

Bibliografie
Ventura, Jordi: INQUISICIó ESPANYOLA I CULTURA RENAIXENTISTA AL PAíS VALENCIA. Valencia, Tres i Quatre, 1978
Beüt i Belenguer, Emili: GEOGRAFIA ELEMENTAL DEL REGNE DE VALENCIA. Valencia, Institut d’Estudis Valencians, 1986
Cucó Giner, Alfons: HISTORIA DEL PUEBLO VALENCIANO. Valencia, Prensa Valenciana, 1989
Ferrer Pastor, Francesc: DICCIONARI GENERAL. Valencia, Edt. Fermar, 1988
Lanuza, Joaquim: VALENCIA: LLENGUA O DIALECTE?. Valencia, Lo Rat Penat, 1981

Pe Ahile, moartea nu-l ajunge în Iliada. În cântul XXIV din Odiseea se narează că osemintele lui Ahile ar fi fost aşezate într-o urnă de aur, la un loc cu osemintele lui Patroclu; urna ar fi fost îngropată pe ţărmul Helespontului, iar în acel loc s-ar fi ridicat un tumul care să poată fi văzut de departe pe mare. Tradiţia nu confirmă deloc istorisirea homerică.

Aflăm, însă, din alte informaţii antice, în ce condiţii moare Peleianul, şi unde este înmortmântat. Arctinos, de pildă, ne aduce la cunoştinţă că Ahile este ucis de Paris, cu ajutorul zeului Apolo. Aias poartă cadavrul la corăbii, în timp ce Odiseu ţine piept troienilor. Mama eroului, zeiţa Thetis, însoţită de Muze, răpeşte trupul fiului său de pe rug (sau doar cenuşa) şi-l transportă în Insula Leuce, aflătoare la gurile Dunării.

Nu sunt puţine informaţiile privitoare la acest topos în izvoarele greco-romane. (Pentru toate ştirile antice menţionate aici, a se vedea Izvoare privind Istoria României, vol. I.) Avem ştiri provenind de la Herodot, Scylax din Carianda, Antigonos, Euripide, Pliniu cel Bătrân, Arian, Pausanias, Filostrat, Ptolemeu ş.a. În descrierea şi poziţionarea Insulei, ele sunt, în general, coerente. Astfel:

a1. Insula Leuce se găseşte la gurile Istrului, într-un golf, la coordonatele ptolemaice 57o şi 47o, la o distanţă de 50.000 de paşi de Peuce, 120.000 de paşi de Tyras, 140.000 de paşi de Boristene, având o circumferinţă de 10.000 de paşi;

b1. Pe Insulă se află un sanctuar al lui Ahile, statui, un idol de lemn cu lucrătură străveche, cupe, inele, pietre nestemate (ofrande în templu), inscripţii, în metri, în greacă şi latină, cu laude pentru Ahile, dar şi unele închinate lui Patroclu;

c1. Insula nu era locuită decât de slujitorii templului, ne spun ştirile; dar, cum în Leuce existau “ape salutare” şi un oracol, putem presupune că era des vizitată; în plus, fiind singura insulă cunoscută din Pont, trebuie să fi fost popas pentru corăbieri;

d1. Pe Insulă vieţuiesc capre şi mulţime de animale sălbatice; şi păsări nenumărate, ca pescăruşi, lişiţe, ciori marine; cât despre vegetaţie, Leuce era acoperită cu o pădure deasă, printre arborii cei mai întâlniţi fiind plopii albi şi ulmii.

Istoriografia modernă a identificat Insula Leuce cu Insula Şerpilor. Să comparăm izvoarele antice cu datele istoriografiei moderne, bazându-ne şi pe cercetările unor geografi ca Grigore Antipa, George Vâlsan, A.C. Banu, L. Rudescu ş.a., relative la Delta Dunării şi Insula Şerpilor.

a2. Insula Şerpilor se găseşte în largul Mării Negre, nu într-un golf; nu cade pe coordonatele indicate de Ptolomeu; distanţele faţă de reperele lui Pliniu sunt altele; suprafaţa Insulei este cu mult mai mică faţă de ce ştim din izvoarele antice;

b2. Koehler susţinea, la începutul secolului trecut, că a descoperit sanctuarul lui Ahile în Insula Şerpilor, iar D.M. Pippidi afirmă că tot aici s-au scos la lumină, în secolul trecut, câteva inscripţii. Nici urmă de sanctuar azi pe Insula Şerpilor, iar cele ce s-ar fi fost găsit aici (o statuie, inscripţii, ofrande) şi-au pierdut urma până azi; nici o piatră n-a fost să fie reţinută de vreun muzeu oarecare. În aceste condiţii, coroborând secvenţele a1/a2, c1/c2, d1/d2, cade o îndoială vecină cu neîncrederea asupra veridicităţii spuselor lui Koehler, care au cauzat o întreagă harababură în istoriografia modernă referitoare la subiect.

(Căpitan de vas, trimis al Ţarului Alexandru al II-lea, Koehler a fost primul care a susţinut identificarea Insulei Leuce în Insula Şerpilor, în articolul Mémoire sur les Îles et la course consacrées a Achille, în “Mémoire de l’Accademie de St. Pétersbourg”, din anul 1825. Nimic din ce pretinde că ar fi găsit la faţa locului - şi ar fi transportat, nu se ştie unde, ba el însuşi, ba căpitanul unui vas italian - nu poate fi verificat. Şi totuşi, în Dicţionarul de istorie veche a României (sub coordonarea lui D.M. Pippidi), ca de altfel în covârşitoarea parte a istoriografiei tangenţială problemei, i se dă credit fără discuţii.)

c2. Insula Şerpilor nu este locuibilă, abordarea ei de către corăbieri făcându-se foarte anevoie; nu există urme de “ape salutare” pe această Insulă, cum sunt azi în Deltă;

d2. Pe Insula Şerpilor nu sunt condiţii de vieţuire pentru animale, nu găsim nici căcăreze de capre; nici păsările nu-şi au cuib aici; nici urmă de vreo pădure.

Insula Şerpilor este, urmând descrierea geografilor şi naturaliştilor menţionaţi, o îngrămădire de stânci colţuroase, de culoarea brună ori roşiatică, lipsită de vegetaţie şi unde păsările nu se opresc decât obosite sau bolnave.

Din contră, Insula Leuce era un paradis de verdeaţă şi păsări, nestâncoasă. Insula se putea numi “albă” (leuke) după mulţimea copacilor cu scoarţă albă, ori după păsările albe care o populau. Insula se mai numea în vechime “a fericiţilor” (makaron). Insula Şerpilor este, însă, cel mai nefericit loc… nu numai pentru cei fericiţi! Leuce se mai numea “a Alergărilor lui Ahile”, pentru că era, ca să punem situaţia în termeni moderni, bază de antrenament al fiului lui Thetis. Insula Şerpilor, datorită reliefului pe care îl comportă şi a micimii sale, nu ar fi putut oferi condiţii… de alergare “Celui iute de picior”.

Se desprinde concluzia că identitatea “Leuce” - Insula Şerpilor este falsă. Coroborând informaţiile antice cu rezultatele studiilor geo-naturale din acest secol, doi cercetători Români au propus, cu argumente categorice, situarea Insulei Leuce în Delta Dunării de azi. Ei se numesc Virgil-Alexandru Dragalina şi Caşin Popescu. Mai precis, Insula Leuce ar coincide cu ceea ce se numeşte acum Grindul Letea, care, după Gr. Antipa, se găseşte într-un vechi golf al mării, după cum o probează nisipurile cu scoici de origine marină. Dintre Insulele Deltei, doar Letea poate să nu provină dintr-un cordon litoral, cum se întâmplă în cazul Insulei Dranovului şi Insulei Sf. Gheorghe.

Înainte de formarea Deltei, Letea a fost o insulă. Argumentele hotărîtoare expuse de V.-A. Dragalina şi Caşin Popescu ne determină să credem că era chiar insula Leuce. Deşi aceştia şi-au făcut cunoscute descoperirile în urmă cu multă vreme, Delta Dunării n-a fost “atacată” de nici un arheolog.

Notă: Caşin Popescu este autorul unor invenţii şi inovaţii în ştiinţe (printre altele, a pus bazele teoretice ale hidrosonicităţii), dar şi al unor studii de istorie străveche Românească, în care se discută probleme ca PODURILE PESTE ISTRU construite în primul mileniu dinainte de Hristos, LEGENDA ARGONAUŢILOR sau CINE SUNT ETRUSCII. A editat, în emigraţie, în Germania, publicaţia culturală ZODII ÎN CUMPĂNĂ.