Crişana tradiţională, I

Va apare, în curând, un prim volum dintr-o serie CRIŞANA TRADIŢIONALĂ, la care am colaborat cu satisfacţie şi convingere. Principalul „vinovat” de această nouă apariţie editorială este neobositul Ioan Degău. Semnează, alături de acesta, Miron Blaga, Radu Claudiu Canahai, Adrian Apan, regretatul Gavril Hădăreanu şi, last… and least, întreţinătorul acestui blog.

Acest prim volum reflectă fragmentar modul în care modernitatea întâlneşte Crişana tradiţională; o întâlnire fatală pentru tradiţie. Azi, după un centenar de pre-, cvasi- şi apoi post- modernitate – progresând, la început, la pas, cuplându-se, apoi, cu motoarele uniformizării comuniste, în fine, asfixiind, în ultimele două decenii – peisajul Crişanei tradiţionale (şi peisajul tradiţional românesc, în general) se găseşte în reevaluare. Reevaluarea nu mai este, însă, una interioară, a purtătorilor de tradiţie, ci una exterioară, de beneficiar: fie acesta un operator de turism cultural, un interpret de muzică populară, un manager de proiect ş.a.m.d.

Beneficiarul de azi al culturii tradiţionale – particularizând la cazul nostru, al culturii tradiţionale ţărăneşti din Crişana – nu posedă, de cele mai multe ori, decât cunoştinţe superficiale şi, din nefericire, nici disponibilitate de aprofundare. Consecinţa este dramatică, o deteriorare grosolană a formelor şi fondului tradiţional, dincolo de deposedarea tradiţiilor prin furt; căci furt se numeşte să foloseşti producţiile şi produsele tradiţionale, fără a răsplăti în vreun fel comunitatea din care s-au născut şi în care s-a păstrat de-a lungul vremilor, chiar dacă legea a uitat să-ţi spună.

Două cauze se pot atribui, în principal, acestei situaţii: abandonul specialiştilor şi incapacitatea autorităţilor. Acest volum răspunde numai primei cauze, dorindu-se o contribuţie, după puterile noastre, la creionarea tuşelor unui portret al Crişanei tradiţionale, care poate fi citit ca îndrumar de beneficiarii de tradiţie; desigur, însă, cartea nu se adresează numai acestora.

Cât despre autorităţi – fie acestea locale, fie centrale –, aşteptăm, cu descumpănire şi revoltă, măsurile eficiente în protejarea culturii tradiţionale, dezvoltarea adecvată a cadrului legal, investiţii în educaţie şi educare, dar, mai ales, în acţiuni – altele decât spectacole pretins folclorice şi recompense pentru amiciţii sau agitatori electorali.

Soluţii am propus şi vom mai propune. Nu abandonăm.

Câteva aspecte ale graiului din Remeţi (Bihor). Fişe de lucru

Fişele de faţă sunt rodul unor cercetări intreprinse independent de cei doi autori pe un palier de timp cuprins între 1970 – 2010. Cercetarea iniţială s-a făcut pe un corpus de texte folclorice culese şi transcrise de Miron Blaga, cu preponderenţă între anii 1970-1980, şi pe relevee fonetice, morfosintactice, dar mai ales lexicale ale aceluiaşi, pe un interval de timp foarte lung (1970-2010), chiar dacă în salturi. Cercetarea a continuat prin constituirea unei arhive sonore, prin înregistrări pe bandă magnetică şi pe suport electronic, realizate între anii 2003-2010 de Octavian Blaga. Unele aspecte de lexic au fost surprinse din mers, în timpul vizitelor de lucru, ca şi a unor situaţii cotidiene, participând la activităţi colective sau în contexte familiale etc.
Unul dintre scopurile acestor cercetări, obiectivate şi în volumele precedente ale celor doi autori dedicate arealului, a fost desenarea tuşelor importante ale fizionomiei graiul crişan vorbit în Remeţi, degrevată oarecum de influenţele moderne ale ultimilor 30-40 de ani.

Informatorii principali au fost sătenii de vârsta a treia (născuţi aproape exclusiv înainte de al doilea război mondial). Afirmăm – pentru a câta oară? – urgenţa cu care trebuie abordată prelevarea de date lingvistice şi etnografice, la nivel naţional, de la ultima generaţie de ţărani care păstrează mostre esenţiale de autentic. După dispariţia acestei generaţii, cercetătorii domeniului se vor muta, definitiv, în arhive, şi este de responsabilitatea  noastră, a celor de azi, să le alimentăm, aşa cum au făcut-o, uneori cu sârg, şi cei dinaintea noastră.

Volumul, în format .doc şi .pdf:

 

graiul final

graiul final

coperta graiul

Microtoponimia Remeţilor (Bihor)

Microtoponimia Văii Iadului este abordată tangenţial de câteva lucrări, fără o aprofundare ^{Blaga1, DUMITER, TEORAN,112şi urm}. Am parcurs, imaginar, cu pasul, satul Remeţi, împreună cu informatorii MB, care a participat la multe măsurători topografice (am ^uomblát cu stád^jie), NB şi IDP, care au bătut locurile în special în căutare de ciuperci (fac pă an câ̒t^ji ↗činč sút^ji d^ji kílì // ↘po+át^ji şi ma bín^jì, IDP). Am completat parcursul cu date colectate sporadic de la alţi informatori (AuB, TB, IP, VB, AT, RD, CT, TS, DR). Unele numiri topice pe care le indicăm nu aparţin de iure satului Remeţi, însă sunt într-o strânsă dependenţă economică. Relatăm o parte a acestui parcurs, de la intersecţia Iadului cu Izvorul – în aval.

Aşadar, venim dinspre amonte, după ce am lăsat în urmă cătune ca Po.i+ána (Pă luncî), Tonuléşt^jiⁱ, Da+íca, am ajuns la un afluent al Văii Iadului, pârâul Izvor. Dácî o i+e+i pă Válè Izvórulu+i, ajungi la Pără̒.u cu s^uoč (ind^ji i+erá Filimo+án^je zâs Bódor, MB), iar de acolo urci pă Hagă+ú, ind^ji+˚í ^uon plato+ú (IDP). De la Bodor în sus vedem T^jétrili N^jégrulu+i (stânci) şi o poiană numită Săcătúra N^jégrulu+i, unde vărează vacile remeţenilor, nu departe de care e un loc mlăştinos care se cheamă Fântâ̒na cu sasă+ú (DR). Mai în sus, e Vezuríşt^jè şi Pără̒.u Vezuríşt^jiⁱ, pe dreapta Văii Izvorului, iar apoi Pără̒.u Čuhándrulu+i. Pără̒.u Salhíjulu+i te conduce la Brustu-ro+ása (păşune), de unde poţi urca în Salhíj (câmp d^ji u+o+i, NB), în D^jálu Lúpulu+i şi Fáţa Lúpulu+i (păşún^ji d^ja ponoránilor, VB), dar şi în D^jálu Léliⁱ. Din Salhíj urci în Gr^uoápa lárgî (păşune şi pădure), de unde ieşi în Stâ̒na d^ji Izvór (păşún^ji míri) şi Stâ̒na de runc (păşune). Din Stâ̒na d^ji runc^u se coboară la Stâ̒na d^ji Váli şi pe Válè Gújii, dar şi în N^jéşu (spre Valea Drăganului). Din Ţâ̒clu Salhíjulu+i (vâ̒rvu ári cam ^uopt sút^ji+i d^ji métri, IDP), petrecând prin Butúzili Salhíjulu+i (poiană) se ajunge la Frântúrili Míşculu+i (poiană), de unde t^ji da+i în jos spre Muşt^juo+ási, prin Dâ̒mbu cu T^játrî, Zăp^uód^jiè cu Frápţîn^j şi Fer, iar mai departe pe Mógoş. Revenind la firul Văii Iadului, intersecţia cu Valea Izvorului, memoria colectivă reţine denominaţia La pit^jét (acólo i+erá pit^jétu úngurilor, MB, în timpul celui de-al doilea război mondial). Zăvo+á.ili (acólo stăté Zamfíra / ma+íca tátiⁱ Júncilor) Lúnca Pízliⁱ. Avem un pără̒.u săcós N^jétid^jili şi aferentul N^jétid^jili (fânaţe), lângă care se găseşte cătunul Boncéşt^j, pe Válè Lúnjiⁱ. De Bonceşti ţine şi Beréşt^ji, numit şi Irínca, de unde urci într-o poieniţă care se cheamă surprinzător, Lácu. De acolo ajungi la Prúnduri, care se află în spatele Cóşt^ji Frúnţî. Lângă Iad, unde coboară Cúlme Frúnţî, unde există şi un poşiştău, avem grupul stâncos Hornó.i+u, d^ji ind^ji o pticát Čono+á.i bătrâ̒na / da˚ n˚o murít / murít˚o la n^jevó.i+e. Zona asociată se numeşte Cupturúş, care este şi intrument oronimic, ca alte denumiri indicate aici. Avem o nouă Săcătúrî în dreapta Văii Iadului, sub Muşt^j+o+ási. Puţin mai jos, izvorăşte Pără̒.u Pánculu+i, alimentat la câteva sute de metri de Pără+u Bóki+i, deasupra căruia se găsesc Zăpód^ji.ili. Dâ̒mbu lu Códoban var. Codobán veghează asupra centrului Remeţilor pe partea dreaptă. Pe stânga, avem Co+ásta Frúnţî, la poalele căreia se găseşte cătunul Frunt^jin^jéşt^j. În Valea iadului intră Válè Biséričiⁱ (D^jişóru), pe care urcăm spre D^jálu Cápri+i şi, mai departe, prin Floró.i+u (amenajarea hidro) spre satul învecinat Lunca Vişagului şi Tranişu (CJ). Urmărim acest traseu înainte de a reveni la Valea Iadului. Pe dreapta, avem biserica veche şi cimitirul, pe dealul Ve+ísa, de unde urci pe Drúmu lu Şter până în Sen^ji, fostă cale ferată la cătunul Costéşt^j şi spre D^jálu Şódulu+i. Deasupra acestora se găseşte cea mai întinsă fâneaţă a satului Remeţi, care era cătun şi plantaţie de cânepă şi in, iar în vremea din urmă s-a păstrat numai ca loc de vărat şi arător, Porumbre+ú. Continuând traseul pe Valea Bisericii, avem o nouă Săcătúrî, şi afluentul Şípot^ji, de unde ajungi în Frăguţáru, păşune, care este sub Ţâ̒clu Salhíjulu+i, care te conduce la Tă+u D^jíbolilor, de unde te cobori în Po.in^jíţî. Şípot^jili e alimentat de Válè Bánki+i, unde avem o carieră de piatră, de unde poţi ajunge în Zâ̒mbru şi Mógoş, fâneţe, iar de acolo în Tâ̒rsî, păşune a ard^jilenilor. În afară de Şípot^ji, Valea Bisericii primeşte şi afluenţii Pără̒.u Bârlógulu+i, Le.ord^jíşt^ji, Válè Sén^julu+i. Urcând pe Pârâul Bârlogului ajungem în cătunul Scă.i+o+ási, iar apoi la Bârlóg, deal, fâneţe şi pădure, iar pe Le.ord^jíşt^ji e pădure. Pe Valea Seniului ajungi la Sen^j, păşune, fâneţe, stână şi pădure, de unde dai în Porumbre+ú, Drăgúş (cătun) şi o altă Válè a Lúpulu+i, care coboară sub D^jálu lu Manóli (Munteni); pe cealaltă parte se află Bolhócu, deal cu afinişte (stâncă, peşteră), dar şi în Rotúndu (deal, pădure, pârâu), de unde ajungi în Fúndu Séniulu+i, pe un drum care te conduce Luncşór, păşune a ardilenilor, şi pârâul omonim. După D^jálu Cápre+i ajungi în Că.íli Zâ̒mbrulu+i, de unde iarăşi la Zâ̒mbru, cătun. Spre Valea Bisericii coboară şi Pără̒.u Mólulu+i şi un nou Lungşór. Înapoi pe Iad. Un mic lac în marginea centrului satului se numeşte Tópliţî sau Lácu fără fund. Pără̒.u Măt^jéşt^jilor vine de la Porumbre+ú, pe firul acestuia întâlnim Drăgúşu şi Măt^jéşt^ji. Lúnca Naşcă̒ulu+i se află în prelungirea centrului, de la Tópliţî în avalul Iadului. Urcăm spre cătunul Văcăréşt^j, apoi Tárcè, cu Válè Fát^ji, dincolo de care se află cătunul Sturză̒şt^j, de unde urci în D^jálu Ponóri+i şi cobori la Cotun^jéşt^j, unde începe satul Munteni.

Pe lângă aceste microtoponime, selectăm, din multitudinea adnotărilor, în ordine alfabetică, alte câteva: C – Cârligát^ji, Că.úş, Copélè (o fo˚ pepin^jérî, AT), Corn^j (no / ála+i l^uoc d^ji fân, MB), Cranj, pădure. D – Da+íca, cătun, D^jálu Bót^ji var. Bóki+i (d^j˚indi me+i pă D^jálu Ponóri+i, NB), D^jálu Mári, D^jálu lu Mn^jihá+i, D^jálu Lúpulu+i (d^jal cu pădúrì, IDP). F – Fáţa Ársî (no / d^j+˚acólo me+i că̒tă Dámiş / d^ji da+i în Válè Brătcúţî), Frântúra Bótii, var. Boki+i, Frúnt^je, Fúndu Cránjilor (din Cranj). G – Guşo+ára Mári şi Mnícî (îs níşt^ji prelúci). H – Hérghel, Hodrângúşè (î+i ^uon d^jal împădurít / da˚ ş˚on pără+ú // d^ji méri pă i+el ajúnji la Binşéli, DD). I – Iadolína, Izbúcu, Izvóru (vín^ji p˚â̒ngî Hagă+ú / şi să bágî˚n pămâ̒nt / dupa˚ĉé î+i săcătós^u). L – Léspăzilì, poiană, Léşu, Lúnca Ţápulu+i, Lupă.íţa, deal, izvor, Lupu.íţa, pârâu. M – Murgáşu, Munĉélu. P – Pă lúncî, Pără̒.^uu Ársulu+i (nu vín^ji pă i+el / núma când plo+á.i), Pără.úţa, Péşterè N^jégrulu+i, Péşterè d^ji pă Válè Léşulu+i, peşteră, Pla+i, poiană, Plă.i+úţu (^uon câmp ind^ji să stăté cu cá.i+i), Pobrájiⁱ, Podire+í, Pódu lu Hérghel, Po.i+ánî, cătun, Po.i+en^jíţa, Prúnduri, Púţu (câmp). R – Róşi.è, poiană. S – Sălătrúc (deal, poiană, vale, părău), Sândréşt^j, Sărit^uo+árè Iădúţulu+i, var. Sărit^uo+árè Iedúţulu+i, Stâ̒na d^ji Runc, câmp, părău, Străvin^uo+ása, var. Strid^jin^uo+ása, pârâu, poiană (i+ési în Válè Izvórulu+i, NB). T – Tárn^jiţa (câmp), Tonuléşt^j, cătun. T^j – T^játra Búlzulu+i, stânci, T^játra Córbulu+i, stâncă (în fundu Văii Gujii), T^játra Mári (îi ^uon poşiştă+ú d^ji i+ési în Péşterè Mon^jéşt^jilor), T^játra N^jétid^jilor, T^jétrili N^jégrulu+i, Túrnu d^ji ápî. V- Vă̒ilì Cálulu+i (úrcî în D^jálu Lúpulu+i, IDP), Vălce+í, pârâu, Válè Cálulu+i, Válè Că.úşulu+i, Válè Călúţulu+i, Válè cu Calè, Válè Gujiⁱ, pârâu, Válè Lúnjiⁱ, Válè d^ji Runc, pârâu, Válè Rè, Válè Rè pă Zăvo+á.ì. Z – Zăvo+á.ì, Zâ̒mbru.

Nume de animale în Remeţi

Nume se dau, în Remeţi, în special boilor şi vacilor, cailor şi câinilor, mai puţin oilor, caprelor, porcilor sau pisicilor, şi deloc păsărilor de curte. Nici bivolilor, care nu se mai cresc în satele de pe Valea Iadului de câteva decenii, nu li se dădeau nume, după amintirile informatorilor noştri. Un fenomen de notat este atribuirea de nume de bou vacilor, şi nu dúcî strâ̒ga lápt^jili (IT), adică pentru a proteja de duhuri necurate producţia de lapte. Este un fenomen care se întâlneşte şi la numele de persoane: când un individ este foarte bolnav, pentru a nu-l găsi moartea, este numit cu un alt nume decât cel primit la botez (FP).

Numele atribuite boilor pe care le-am consemnat de la informatorii noştri sunt, în general, de provenienţă maghiară: Iámbor, Mójar, Víriag, Bódor, D^jíuri. IPo crede că aceste nume să dăd^jaú în bata+í+ì d^ji j^uoc.

În schimb, vacile au nume diverse, uneori metaforice: Bočo+áca (cu ţâţi înjemănát^ji / cum avé Davéle, IT), Guli+ána, Stelúţa (cári avé o ste pă frúnt^ji, IPo), Florína var. Flore+ána (dácî i+erá tarcátî, SG; i+erá cu flori, MC), Bărnácè (dácî i+erá brúnî, SC), Hodole+ána, Călúgăra, Brândúşe, Síla, Róşca (cári i+erá roşiⁱ, SC), Sânzi+ana (dácî să năşt^jé d^ji Sânzâ+én^ji, IPe), Láia (ma˚ rar, MC; vid^jicán^ji+i le pun^jé númili ísta, IPo), Luná.i+è (dácî o fatát no+ápt^jè pă lúnî, SG; dácî o fatát î̒nt˚o lun^ji, MC), Joiana (dácî o fatát jó.i+è, MC), Rojíca, Ili+ána ş.a.m.d.

Dintre numele de cai, consemnăm: Múrgu, Ro+íbu, Catínca, Vívi, Húsar, Córbu (cári i+erá ma˚ n^jégru, MC), Stela (la i+épi, MC).

Numele oilor este un joc coloristic: O+át^jişè (i+erá n^jágrî pă la ot^ji, Ipo), Bâ̒la (cári i+erá ma˚ álbî, Ipo), N^jágra, Brúza (ma˚ că̒tă gri o+aricúm, IPe), Mn^jo+ára şi Mn^ji.o+ára, dar şi Mn^ji.oríţa.

Dintre numele de capre, notăm o Núţi şi o Frumólè.

Pisicile sunt numite foarte rar; am notat un Flócè şi un modern Nicoléta.

În schimb, la scr^uo+áfi nu dăd^jeí núm^ji / zâceí núma˚ că˚i şeld^jiá.u+î / la cári n˚o avút purĉe+í / şi scr^uo+áfî / dúpă če avé, Ibl, iar pórcu i+erá porc şi ver / la cári mere+í cu scr^uo+áfa şi să vere+áscî, SG.

Câinii, în schimb, beneficiază de o sporită atenţie onomastică din partea locuitorilor din Remeţi şi nu sunt excepţii să fie lăsaţi fără nume, fie că acesta este Ázor, dar Azorícî, Ţâ̒fra şi Ţífra, Grívu şi Grive+í, Lúpu şi Lúpe+anu, Le+ú, ca şi Le+úţu şi Le+úţa, Úrsu şi Ursón^jè, Búrcuş, Drómboş, sau mai noile Patrócle, Súzi, Ádolf, La+íca, Bóbi, Púfi, Rex, Néro, Hána sau Tóbi.

Porecle din Remeţi (Bihor)

Generalităţi despre antroponimia Remeţilor, în special pe palierul administrativ, am prezentat într-o lucrare anterioară^BLAGA1. Antroponimia GCR este, însă, mult mai complexă, palierul comunitar prevalând şi azi în faţa celui administrativ. Avem, astfel, o serie de clanuri (Dioteştii, Todeştii, Moneştii, Tonuleştii, Mujdeştii, Blăjeştii, Ventereştii, Măneştii, Bereştii, Drischeştii, Costeştii, Daveleştii, Hudreştii, Lăscheştii, Deleştii, Cârleştii, Tătăreştii ş.a.m.d.), funcţie de care se organizează antroponimia comunitară.

Tinerii sunt mai degrabă identificaţi de bătrâni după acest nomen gentis, eventual şi după adnomen-ul unui înaintaş. Nomina gentile pot deveni, funcţie de emiţător sau receptor, elemente analizatoare şi moralizatoare.

Cât despre porecle, acestea au o utilizare foarte largă: tăt sátu îi prolicát (SPe). Judecând după informaţiile oferite de gen. I, obiceiul prolică̒rii nu pierde teren. Un inventar redus de porecle, indiferent de generaţii, oferim infra.

Pentru a observa tendinţa atribuirii de praenomen, am realizat un chestionar cu două întrebări de bază: 1. Dacă aveţi un copil, indicaţi numele acestuia (acestora) şi anul naşterii. 2. Motivaţi alegerea atribuirii numelui/numelor. Nu au fost vizaţi doar informatorii indicaţi supra, şi nici doar generaţiile contribuente acestor fişe de lucru. Prenumele au fost analizate după criteriul tradiţional/ modern.

Între rezultate, pentru cei născuţi în perioada 1960-1980, am obţinut un procent de 46% nume moderne la fete şi 40% nume moderne la băieţi, iar pentru copiii născuţi în perioada 1990-2010, procentul creşte la 68% la fete şi 59% la băieţi.

Cât priveşte motivaţia alegerii prenumelor, constatăm o deplasare a accentului de pe ideea de continuitate familială pe prestigiu social. La persoanele care au indicat nume moderne, li s-a adresat, în afara chestionarului, întrebarea: 3. De ce nu aţi ales un nume ca Dochia, Saveta, Viorica, Florica? Răspunsurile motivante se centrează în jurul ideii că acestea sunt depăşite, nu mai sunt pe plac. Deşi puţini o recunosc, se pare că percepţia noilor generaţii asupra prenumelor tradiţionale este declasificantă: î+i ruşín^ji şi a+i númi d˚ást^jè (DSB).

 

Inventar de porecle

A – A+inţva+ínţ (î+i cum númeri pă mn^jeţéşt^ji // ápu şi A+inţva+ínţ pla+ívanţ), A n^uost (că̒tă Stélu lu Purdíc), Arministátoru. B – Baléna (u+i mníri i+erá˚n cur), Bátu (Mnihá.i+u Pétri Mnihá.i+u Pétri+i di pă̒stă apî), Bâ̒t^je (tă umblá c˚o bótî // ş˚ápu să lu.á la batá+ì), Béču (ísta a Čicúli+i), Béld^je, Belhéc (ápu la mu.i+ére lu+i Belheco+á.i+i), Bénţu (Costán^je Bénţulu+i), Blánda (Mn^jiculá.i+e Blándi+i // i+erá blând // di pă Po.i+ánî+˚i i+el), Brigadíru (D^jíţa Mítri+i Dămn^jánulu+i // c˚o fo˚ múltî vrémi brigadír), Bobă̒scu (Gafi.é Bobă̒sculu+i), Bolúndu (D^jíţa şi Mnihá.i+u Bolúndului / îs d^j˚a Bolúndulu+i bătrâ̒n), Boncă+ú (I.^uo+án^jè Úţulu+i lu Mujdíi // ì întri ì ş˚or pus númelì álè), Bóxu (i+erá un şofér), Buldózeru (no / ací.e d^ji o+˚a+i vídè câ̒tu+˚i), Bujnéru (da˚ cári˚o fo˚ // nu ma˚ ştiu), Búmbu (de fapt, numele de familie Nastor, adaptat, vin^jít d^ji pă Vid^jíc), Búrca (în bata+í d^ji j^uoc i+˚o zâs // i+erá un fel d^ji hád^ji dút^ji // meré cu tăţ barbáţî), Burghézu (ála d^ji˚o dat tă̒tă avérè Chíşulu+i / táta lu Décebal), Búţu (Flóre Búţâlor; îi zâcé şi a búcilor / d^ji ce i+erá cam curvár). C – Calótè (amú+˚i poliţa+í în u+ărád^ji), Canta Carólii (lu Tod^jérè Carólii // o fo prizonér // cântá în crâ̒jmî / no ála ştié cântá), Caravána (ad^jícî mere+ú tăţ pă la i+e), Călúgăru (aşé+˚i zâči Costíki+i Tod^jeríki+i Béri+i), Cârĉélu (ma˚ zâči că̒tă i+el Fót^jar), Kicátu Do+ádi+i, Čicúla (o fo˚ Bíla Čicúli+i), Čopéc (ísta d^ji pă válì // Pétre lu Čopéc // d˚indi+˚ó cumparát Tod^jérè On^jílii), Čormon^je+ú (d^ji la pormon^jeú), Čotră+ú (c˚avé [ri] čótu ră+u), Čunjánu (î+i d^jin Čunj / d^jin Bonĉéşt^j), Croitóru (I.^uo+án^jè Pétri Todéri+i Núţî), Cokérţu (şti+i amú ce˚s cokérţilì), Cóptoş (unu d^ji pă lúncî), Cornánu (i+erá d^jin Corn^j // Tri.i+ánu lu Indri.^uo+a.í o fo˚ Cornán / d^ja Indri.i+ú Cornánulu+i), Cosáşu (că+˚i i+út^ji ca cosáşu), Costíclî (ála vo+i l˚aţ pus), Cosó.i+u (t^járî la Todérè+˚i zâč˚aşé), Cotún^ja (că+˚i tunát d^ji cap), Cúpa (Măríca Cúpi+i). D – Davélè (ápu o gramádă di Daveléşti // Davéle î+i d^ji la Dávid / Dávid îl t^jemá), Décebal (da pă i+el Tri.án îl t^jámî / núma că i+erá tíri / băt^jé pă tăţ // apú arăd^jicá un t^jetróc cât mása asta), Delemén^jè (I.o+án^je Pétri+i Delemén^ji+i // d^ji ĉe i+erá mo+álì d^ji pt^jičo+ári // no / ála+i vin^jít d^jin Bulz), Do.^uoză̒č d^ji cacáţ, Drúga (ači.é˚i d˚aci.é / [ri] d^ji˚ndrúj cu i+e // d^ji au barbáţî), Dúlu (apú d^ji la i+el tăţ Duléşt^ji+i), Dumbă+ú, Durunt^je+ú (că̒tă Dérè Piţíchi+i cre că zâč aşé). D^j – D^jerzán^je (d^j˚acól d^ji la Da+íca // ísta d^ji˚i în Canáda // Mírĉe D^jerzáni+i // Támaş l˚o t^jemát pă i+el // î+i zâĉé şi Úli+u lu Pt^jársîcî), D^jácu (D^jácu Caróli+i // străbuníc d^ja Floríchi+i Tri.ánu Drévi+i). F – Fâ̒su (iáră la mu.i+éri Fâso+á.iⁱ // şed pă lúncî), Flit^jíc (ál˚o fo˚ d^jimúlt), Filimíc (zâcé la ^uon bătrâ̒n), Flóĉe, Flodóĉe, Friţfúterman (a.ísta+˚i d^jamú), Fúscus, var. Fuscús, Fút^jiş (i+erá únu d^jo fórţat ^uo fátî / ↗^uo violát amú / ↘cum şi zâc / ^uo fătúţî / şásî ^uo şápt^ji a+i avè). G – Gâ̒rbu (d^j pă lúnč), Gâ̒rzu, Go+ánga ( [ri] u+i şi t^j˚a.údî), Goríla, Grozávu (d^jári fičórii íştè // ↗Călínu / ↗Líca / ↗I.o+án^je // tăţ îs a Grozávulu+i // apú la mu.i+éri / Grozăvíţî), Grú.i+é (mu.i+ére lu+i / Násta Grú.i+i // no / ála i+erá ^uom tíri d^ji tăt), Gúşu (Mn^jítrî˚l t^jemá pă i+el // i+erá Sturză̒sc). H – Hamfă+ú (Pétre lu Hamfă+ú // hamfă+ú^u î+i scúla cálulu+i), Havéza, Hârlâ̒cî (frát^j˚o fo˚ ála cu Glíga şi cu Pétre Táti+i, Tod^jéri l˚o t^jemát), Hípu,  Ho+áti (Dănúţu Ho+áti+i), Horbonti+ónc, Hórti (no ál˚o fo˚ réjili úngurilor / hórti ála), Hóţmoţ (un moţ hoţ), Húdrè (tăţ Hudréşti+i i+era+ú d^jin Zâ̒mbru). I – Íţic (Mn^jítra lu Íţic). L – Locotinéntu (d^jin Bulz), Lúnga (Măríca Lunji+i // no cât˚^uón stâlp d^jísta d^ji curént i+erá) Lupúlè (ma˚nánt^ji i+˚o zâs Lúpu / apú o făcút i+el o+aríči şi i+or zâs Lupúlè). M – Marináru (Nélu Arónu Réli+i // cre că i+el şi+˚o pus númili ála / aşe+˚í zâc tăţ / nu să súpărî), Mécu, Meşt^jerícî, Mile+ánca, Minístru, Míşcu (d^ji pă Ard^jél // no d^ji ála am ce˚ţ povestí), Mititélu (mic de statură), Mn^jikíţu (Mn^jihá.i+u Mn^jikíţulu+i), Mo+án^jè (apú Monéşt^ji+i), Mójè (no p˚ála nu l˚am prins // ş˚apú tăţ Mojéşt^jii), Móşu, Mujícu. O – Omága (a Victoríki+i d^ji pă váli // no / ála i+el ş˚o pus númili // da nu şti+u ce+˚i). N – Nin^jícu. P – Pă̒străvu, Pétre Pt^jiciór d^ji lemn, Pípa (umblá c˚o pípî), Pingu.ínu (Flóre lu Ilişo+á.i+i), Pócu (a Barbúri+i // d^ji ĉe i+erá pócăş / cotá co+ánči ad^jícî) Pt^jíşu, Purdíc (Găvríla lu Purdíc / d^j˚ič d^jin Co+ásti / no / Stélu ísta î+i d^ja lu Purdíc), Púricu, var. Púričili (d^ji la Izv^uór // apú Puric^uo+á.i la mu.i+éri / Puricúţa la fátî / Şpúri la prunc), Púru (Mn^jihá.i+u Paráşti+i), Púxi (nou). R – Róza Vâ̒nturilor. S – Serjéntu Româ̒n (ala+˚í Mn^jiculá.i+e Măríki+i Dríski+i // Sásu // no / la ala+˚í zâ̒či˚n múlt^ji fórmi / Vérd^ji d^ji París / şi drácu le ma˚ şti) Scro+áfa (D^jord^ji.é Scro+áfi+i / da+˚i d^jin Bulz), Stârlibóşca. Ş – Şcóru (Toderúţu Şcórulu+i d^ji la Frunt^jin^jéşt^j), Şpérkel (Marínu lu Petre+ásî), Şpílca (tăt pilcu.ít umblá), Şuşturíca, Şt^jo+ápa, Ştrínca (O+ána D^júki+i Crúdulu+i), Şto+áti (I.^uo+án^je D^jord^jí.è Pavéli+i). T – Tábla N^jágrî, Tahíţu (frát^jili Blóndulu+i / no i+el şi+˚o pus númili ála / c˚o zâs că+˚i cu hiţ mă+i / ari pă Híţu˚n i+el), Târinflíşca, Tom (a.ista+˚í víčili // d^jin desén^ji i+˚o zâs aşé // d^ji la motánu cu şo+áričili), Toróza, Tod^jerrrúţu, Tónu (d^j˚acólo d^ji la Tonuléşt^j // ála bătrâ̒n / apú tăţ îs a Tónului // Ili.é Tónului tăt acólo stă), Tríple (a Trípli+i // ba˚sámî o fo˚ úna búnî o+aricâ̒nd / ş˚o avút sculamént // că la ále le zâĉé trípli), Ture+ácu (no / ála s˚o spânzurát cu craváta / d^ji blăstămă̒m no+i p˚ací mâ̒nčit^ji craváta Turéculu+i). T^j – T^jársăcu, T^jéle Pétri+i Táti+i. Ţ – Ţâcâ̒ru (ála î+i lind^jícu [ri] // i+erá obráznic), Ţele+ánca (I.o+án^jè Flóri+i ^uOnúţu lu Gafi+í). V – Văco+á.i+i, Viţă̒lu (Pétru lu Văco+á.i+i / î+i ma˚ zâ̒če Pétru Tărâ̒ţî), Virjin^jíca, Víski (i+ést^ji o bă.utúrî / apú când o fo˚ mn^jic l˚or îmbatát cu víski d^jála), Vintríşu (véz˚îl tu cum méri), Vúca (d^ji la Binş), Vulpó.i+u (d^ji ĉe i.erá portocali+ú la cap). Z – Zéze, Zi+arístu (prunc d^ja Pócu Barbúri+i), Zgríbu, Zmé+u (Ili+ána Zmă̒ulu+i).

Glosar de lucru (GCR)

Pentru a identifica frecvenţa şi situaţia uzului acelor cuvinte vechi sau împrumutate la un moment dat (din maghiară sau germană), am parcurs intrările acestui glosar cu informatori mai tineri (născuţi după 1975). Acele cuvinte pe care informatorii de verificare nu le cunosc (nu le-au auzit sau nu le înţeleg), le-am notat în normal: fizală+ú, pentru a le deosebi pe cele care au supravieţuit şi în vocabularul locuitorilor de sub 35 de ani, notate în bold: ale+ú. În italic, cuvinte pe al căror înţeles informatorii sunt nesiguri: cabát.

A

– adătu+í, adătu.i+ésc, vb., a ademeni: mu.i+érè ásta o tăt adătu+ít pă mâ´ţi, IB

– adipá, adíp, vb., a da apă la animale: adipáta+i váčilì / mă+i ^uomúlì?, IPe

– a+i¹, s.m., an (plural): atâ´ţa a+i am io?, IPo

– a+i², s.n., usturoi

– aitúrî, s.f., mâncare pe bază de usturoi

– aldamáş, s.n., băutură (uneori şi mâncare) oferită la încheierea unei tranzacţii

– aldí, vb. a slăvi (pe Dumnezeu): Zo t^j˚ald^jascî!, MK

– ale+ú, s.n., acont: dát˚am ale+ú jumatat^j, SPe

– amăsurá, amă´sur, vb., a măsura

– amn^jirós, s.n., miros

– amn^jirosî̒, amn^jirós, vb., a mirosi

– amú, adv., acum

– andălí, andălesc, vb., a porni (refl.): gre+u s˚andălí d^ji pă mín^ji, SG

– apú, adv., 1. apoi 2. aşadar

– asprí, vb., a întări (refl.): nu t^j˚aspréşt^j cu n^jişt^j pălíncî?, AT

– arădí, arăd^jésc, vb., a începe (refl.): crez˚ că s˚arăd^jí?, VB

– ardicá, var. arădicá, vb., a ridica (refl.)

B

– ba+i, bá.i+uri, s.n., 1.necaz, încurcătură: am dat d^j˚un ba+i, PB; 2.deranj: ↗poftíţ˚ la lúntru / ↗niciun ba+i nu+˚i, IP;

– bártî, s.f., cununiţă de flori

– bátăr, adv., măcar: bátăr coştoléşt^ji şi vez˚ cúmu+˚i, FP.

– badáncî, badă̒nci, s.f., oală mare: în badánca cé.i+e férbèm la p^uorč, MCo.

– báremn^j, adv., măcar atât

– băsădí, băsăd^jésc, vb., a vorbi

– băní (de cineva), băn^jésc, vb., a-i fi milă (de cineva)

– bárnaci, adj., brunet

– bătăcăzlí, bătăcăzlésc, vb., 1.a bate (la cap); 2.a cotrobăi

– bă.uná, bá.un, vb., a urla

– bâl, bâlî, adj., blond

– belĉe+ú, var. belčá.u+î, s.n., leagăn pentru copii mici

– belí, belésc, vb., 1.a jupui pielea (de pe un animal); 2. a suprataxa (finanţe): m˚o belít d^ji ban^j, CVC

– bend^je+ú, bend^je+úri, s.n., burtă

– bérbin^jiţî, bérbin^jiţi, s.f., dovleac

– beşícî, beşíč, s.f., băşică

– bet^jág, bet^jágî, adj., bolnav

– bd^jíbol, bd^jíbolì, s.m., bivol

– birăú, s.m., primar

– birt, bírturi, s.n., bar

– birtáş, s.m., barman

– bitangă+ú, bitangă+í, s.m., vagabond

– blid, blid^ji, s.n., farfurie

– bocsălí, bocsălésc, vb., a lustrui

– bold, bólduri, s.n., magazin

– bolfoí, s.m., sarmale

– bótî, bot^ji,s.f., bâtă

– box, s.n., cremă de ghete

– brâ̒ncî, brânč, s.f., mână

– brod^jí, brod^jésc, vb., a delira

– budulă+ú, s.n., butoi din fier

– bú.i+ac, bú.i+acî, adj., nărăvaş

– budilárăş, s.n., portofel

– bugát, adv., destul

– buri+ánî, s.f., buruiană

– butúzî, butúzi, s.f., buturugă

– búhî, s.f., bufniţă

– bumb, bumbd^j s.m., nasture

– burá, vb., a se lăsa negura

– burală+ú, s.n., negură

– bút^je, buţ, s.f., butoi pentru brânză

C

– cabát, cabáturi, s.n., haină de stofă groasă

– cacadâ̒ri, s.f., măcieşe

– cárt^ji, s.f., scrisoare

– capatá, cápăt ¹, vb., 1.a primi bătaie, 2.a fi certat.

– capatá, cápăt ², vb., a culege (mere, pere ş.a.)

– capcâ̒n^ji, s.m., om rău

– cáznî, cázn^ji, s.f., trudă

– ca+iná, ca+ín, vb., a se plânge, a se văicări

– ca.u+áč, s.m., fierar

– candală+ú, s.n., sobă (de obicei de fontă, pentru prepararea hranei)

– câ̒rpî, câ̒rpi, s.f., batic

– câtiongán, adv., încet

– clič^u, s.n., şold

– clísî, s.f., slănină

– cločumb, s.m., bucată de lemn care se bate în pământ pentru a marca un punct de hotar sau pentru a priponi animalele

– clomp, clómpuri, s.n., pălărie

– cluzet, s.n., toaletă

– c^uóči.ⁱe, cóčii s.f., căruţă

– c^uoč^uoan^ji, s.f., răcitură, piftie

– c^uóčiş, s.m., căruţaş

– c^uokérţi, s.f., bibilici

– c^uolb, s.n., praf

– c^uolbóz, c^uolbóji, s.m., caltaboş

– c^uólniţî, s.f., încăpere lângă grajd şi şură

– c^uomândáre, s.f., masă rituală de înmormântare

– c^uonč, s.n., pieptănătura femeii măritate

– conzérvî, s.n., conservă

– copârşe+ú, s.n., sicriu

– corház, s.n., spital

– coso+í, s.n., cuţit mic făcut din fier de coasă

– coştolí, coştolésc, vb., a gusta

– coştolét^jiu, s.n., gustare

– cot, cóturi, s.n., unitate de măsură veche

– c^uotá¹, c^uot, vb., a se uita

– c^uotá², c^uot, vb., a căuta

– c^uotăt^uo+ári, s.f., oglindă

– c^uotre+anţî, s.f., zdreanţă

– crâ̒jmă, s.f., bar

– crâjmár, s.m., barman

– crepá, crep, vb., 1.a crăpa; 2. a despica lemne; 3. (fig.) a fi invidios

– crestúl, adv., de-a dreptul

– cucurúz, s.m., ştiulete de porumb

– cufurí, cufurésc, vb., a avea diaree

– culdúş, s.m., cerşetor

– curătúră, curătúri, s.f., teren defrişat

– curá, cur, vb., a curge

– curít^j, s.m., varză

– cújmî, cújmi, s.f., căciulă

Č, Ĉ

– ĉe+ársălî, s.f., perie (pentru vaci)

– ĉeluí, ĉelu.i+ésc, vb., 1.a înşela; 2.a ademeni

– ĉe.uná, ĉe+á.un, vb. – a schelălăi

– čirighélì, s.f., gogoşi umpluţi (cu nucă etc.)

– čo+árič, s.m., pantaloni groşi, pentru iarnă

– čolán, s.n., os cu carne

– čondăn^jí, var. čond(r)ăn^jí, vb., a se certa

– čont, čo+ant^j, s.n., os

– čoroí, s.n., izvor mic

– čufulí, čufulésc, vb., 1. a glumi; 2.a batjocuri; 3.a porecli

– čufálî, s.f., 1.batjocură; 2.glumă; 3.poreclă

– čuntá, čunt, vb., 1.a reteza; 2.a tăia

D

– daráb, daráburi, s.n., 1. bucată (de pământ): tát˚să+u nu i+˚o lasát níčun daráb d^ji pămâ΄nt, MBl; 2. felie (de pâine): dămn^j darábu ĉe+ála d^ji pt^jítî, FP

– dâmb, dâmburi, s.n., 1. deal: Dâmbu lu Codoban; 2. ridicătură (de pământ): să˚m-p^jed^jícă ˚nt˚on dâmb^u, IB

– dâ΄cî, s.f., capriciu

– deţ, déţuri, s.n., 1. unitate de măsură de 100 ml; 2. pa-har (de pălincă): pún^jemn^{j u}on deţ, IC

– do+agî, do+ajì, s.f., scândură de butoi

– doscî, doşt^ji, s.f., scândură

– dóbî, dobi, s.f., tobă

– dohán, s.n.,tutun

– dropt, s.n., sârmă

– dulé+u, s.n., drum de pământ printre arături

– dulman, dulmanuri, s.n., suman

– durgălí, durgălésc, vb., a se da de-a rostogolul

– durmn^jí, d^uorm, vb., a dormi

D^j

– d^jescântá, descâ̒nt, vb., 1. a scanda strigături la joc; 2. a face vrăji

– d^jejd^jiná, dejd^jín, vb., 1.a (se) rupe; 2.a (se) îndoi

– d^jínd^ji, prep., de unde

– d^jirépt, adv., drept

– d^jescânt^jic, d^jescânt^jiči, s.n., 1.strigături la joc;  2.vrăji

F

– fa+in, fa+inî, adj., frumos

– fărínî, s.f., făină

– fed^je+ú, s.n., capac de oală

– fe+icază+ú, s.n., frânar

– feştilî, s.f., fitil

– fi+árî, fi+ári, s.f., 1.obiecte de fier; 2.animal sălbatec

– fínji, s.f., cană

– fi.^uóc, fi.^uo+áči, s.n., sertar

– firét^jic, firét^jicî, adj. – certăreţ

– fir^uo+ángî, subst. – perdea

– firéz, subst. – ferestrău

– fíşcur, s.m., fluier

– fişcurá, fíşcur, vb., a fluiera

– fiţângă+ú, fiţângă+í, s.m., vagabond

– fizală+ú, fizélì, s.n., şiret (de la pantofi sau ghete)

– flâcât^jí, flâcât^jésc, vb., 1.a scutura 2.a se fâţâi

– flenderí, var. flendurí, flendurésc, vb., 1.a împrăştia; 2.a lucra de mîntuială

– fo+a+ítî, s.f., rasă

– f^uódri, s.f., volan la piesele de port

– f^uotoghín, s.n., petrol

– fragár, s.m., dud

– furn^jicár, s.m., muşuroi de furnici

G

– gač, gači, s.n., 1.pantaloni largi, de cânepă, pentru vară; 2.izmene

– gârt, gâ΄rturi, s.n., gât

– ghínă, ghín^j, s.f., găini

– gligán, gligán^j, s.m., mistreţ: ma˚ d^jimúlt^u / vin^jé gligánu pâ΄nî˚n sat, VB; tă΄tă t^uo+ámna stăt^jam la gligan^j / şi nu să báji˚n tént^j, CVC.

– goz, go+ázi/gózuri, s.f./ n., murdărie

– gozovínî, gozovín^j, s.f., jivină

– gră.itór, gră.itóri, s.m., staroste la nuntă

– grelúş, s.m., greier

– gríbăn, s.m., greabăn; pieptene pentru obţinerea fuiorului din câlţi sau lână

– gúdî, gúd^ji, s.f., căţea

– guz, s.m., cârtiţă

– guzuro+í, guzur^uo+a.ⁱì, s.m., muşuroi făcut de cârtiţă

H

– hagă+ú, s.n., râpă

– hálcî, hălč, s.f., bucată

– hán^ji, s.n., haine

– harapá.u+ă, s.f., cleşte

– harşe+ú, s.n., hârleţ

– háznî, s.n., răsplată, câştig

– hărăn^jí, hărăn^jésc vb., a hrăni

– hâd, hâ΄dî, adj., urât

– hâ̒rburi, s.n., cioburi

– hârjít, hârjítî, adj., schimonosit

– hént^jeş, s.m., cel care taie animale (porci, viţei etc.)

– herelí, herelésc, vb., a castra

– hid^jéd^ji, s.f., vioară cu goarnă

– hintî, var. hilintî, s.f., leagăn

– hir, s.n., veste

– hirean, s.n., hrean

– hiríbi, s.f., cartofi

– hod^jínî, s.f., odihnă

– hodin^jí, hod^jín^jésc, vb., a se odihni

– horí, horésc, vb., a cânta

– hozlóp, hozlópt^j, s.m., stâlp

– hulí, hulésc, vb., a vorbi de rău

I

– i+ágî, i+éj, s.f., sticlă

– íči, vb. def., a zice

– ind^ji, adv., unde

– ind^jivá, adv., undeva

– i+ert^jíc, s.n., vânzoleală

– i+éscli, s.n., iesle

– i+oság, i+oságuri, s.f., vită

– iştală+ú, s.n., grajd

Î

– îmburdá, îmbúrd, vb., a răsturna

– împrins, împrinsî, adj., ocupat

– înlóntru, adv., înăntru

– înjimbá, înjímb, vb., 1.a se strâmba; 2.a strâmba (un lemn etc.)

– învălít, învălítî, adj., ames-tecat, acoperit (şi la mâncare: învălít cu smântânî, AM)

– înţărcá, înţă΄rc, vb., 1.a nu mai da lapte; 2.a opri copilul, viţelul de la alăptare; 3.a (se) dezobişnui

J

– jaşcă+ú, subst., pungă

– jerúnt^ji, jerunţ, s. m., genunche

– jíblu, jíbluri, s.n., buzunar

– jinăt^uo+ári, s.f., ajun (de Crăciun, de Paşti)

– jumălţî̒t, jumălţî̒tî, adj., smălţuit

K

– kéfì, s.f., perie

– kefele+álî, s.f., muştruluială

– kéler, s.n., cămară pentru haine la capătul târnaţului

– kerindári, s.n., calendar

– kişt^jin^je+ú, s.n., batic

L

– láboş, s.n., cratiţă

– lazlă+ú, s.n., 1.steag; 2. preapure

– lármî, s.f., gălăgie

– lecreú, s.n., vestă scurtă, ilic

– leghele+ú, s.n., păşune

– ler, s.n., cuptor

– leţ, léţi, s.n., scândură îngustă, de doi ţoli (5 cm)

– líhod, líhodî, adj., 1.fără gust (despre mâncare); 2.flămând

– lipid^je+ú, lipid^ja.ú+î, s.n., pă-tură, cearceaf

– listă+ú, s.n., drojdie

– lóptă, lóbd^ji, s.f., minge

– lud, ludî, adj., 1.slab de minte; 2.nebun

M

– malaltéri, adv., (mai) alalatăieri

– mâ̒ndru, mâ̒ndrî, adj., 1.frumos; 2.fălos

– mânânţă̒l, adv., mărunt

– mâ̒rjiţî, s.f., loc mlăştinos

– măştih^uo+á.ìⁱ, s.f., mamă vitregă

– mere.^uoáş, adv., mereu

– mn^jeră+ú, mn^jeră+ìⁱ, adj., albastru

– mn^jez, s.m., 1.miez; 2.bucată mică de pâine

– mâ̒ţî, mâ̒ţi, s.f., pisică

– mezdrí, mezdrésc, vb., a curăţa de coajă lemnul pentru construcţie

– mint^jenáş, adv., imediat

– mn^jérì, s.f. 1.miere de albine; 2.zahăr

– mojár, s.n., fontă

– morare+ú, s.m., mărar

– moşínă, moşín^ji, s.f., 1.maşină; 2.locomotivă

– moşín^ji, s.f., chibrituri

– moşoco+árnî, s.f. 1.pâine coaptă umplută cu prune sau brânză

– mu.ⁱérì, s.f., 1.femeie; 2.soţie

– músai, vb. def., trebuie

– muşuno+í, var. muşino+i, s.n., muşuroi

– mut^jincă+ú, mut^jincá.u+î, adj.; greu de cap

N

– napsám, s.n., plată, câştig

– nári, s.f., nas

– nadrág, nadráji, s.f., pantaloni

– năsăd^jí, năsăd^jésc, vb. refl., a se năzări

– no, interj., chiar aşa!?

– no+át^jin, no+át^jin^j, s.m., miel de un an

^uO

– ^uoblác, ^uobláči, s.n., fereastră

– ^uocárî, s.f., ruşine

– ^uocól, oco+álì, s.n., curte

– ^uócoş, ocóşi, adj., şmecher, isteţ

– ^uográdî, ogrézi, s.n., 1.curte; 2.grădină

– ^uoli+ácă, adv., puţin

– ^uorătă̒n^ji+i, s.f., păsări de curte

– ^uortác, ortáč, s.m., 1.tovarăş (de drum); .prieten

P

– pánî, pen^ji, s.f., floare

– páncovî, páncovi, s.f. produs de patiserie (gogoaşă)

– pălíncî, s.f., ţuică

– părgălí, pârgălésc, vb., a prăji

– păsúlî, s.f., fasole

– păşúş, s.n., adeverinţă, dovadă

– pânticáriⁱ, s.f., diaree

– péjniţî, s.f. pivniţă

– périnî, s.f., pernă

– pén^je, s.f., icuri

– pépin^ji, pepin^j, s.m., castravete

– pikíţ, adv., puţin

– p˚índ^ji, adv., pe unde

piţiga

– p^uo+álì, s.f., piesă din costumul popular

– p^uoc, p^uócuri, s.n., pachet (de ţigări), pungă de hârtie

– p^uočí, p^uočésc, vb., a desfigura

– p^uod^jişór, s.n., dulap mic (în perete)

– p^uoiátî, s.f., grajd

– p^uot^jicî, s.f., farmacie

– prav¹, právuri, s.n., medicament

– prav², právuri, s.n., prag

– primî, s.f., panglică

– probolí, probolésc, vb., a încerca

– postávî, s.f., albie

– poşiştă+ú, s.n., groapă adâncă

– pozdéri.ⁱè, s.f., bucată mică rezultată în urma meliţării cânepii

R

– rapandúlî, rapandúli, s.f., femeie desfrânată

– rátutî, s.f., omletă

– rân^jí, rân^jésc, vb., a face curat în grajd

– rândulí, rândulésc, vb., a hrăni animalele pentru noapte

– rântáş, s.n., îngroşală pentru ciorbe

– rât, râ΄turi, s.n., 1. pământ în apropierea unei ape curgătoare 2. botul animalelor

S

– sămălí, sămălésc, vb., 1. a socoti 2. a (se) gândi

– sco+ácî, s.f., brânză (dulce) de vacă

– strâjé, strâjélì, s.f., felie (de pâine)

– sclémi, s.f., leţuri duble, care leagă căpriorii de la acoperiş

– smn^jídî, s.f., desiş de spini

– sóbî, sóbiⁱ, s.f., 1. cameră 2. instalaţie pentru încălzit

– socăcíţî, socăcíţi, s.f., bucătăreasă-şefă (la nuntă)

– staláji.ⁱè, s.f., raft pentru vase (în bucătărie)

– stra+iţî, s.f., 1. traistă mică 2. (prin extensie) plasă

– strâ΄gă, var. strâgo+á.ì, s.f., spirit malefic (care ia mana vacilor)

– strofocá, strofóc, vb., a se agita

– strămujác, s.n., saltea din paie sau fân

– stréd^jel, s.n., sfredel

– stred^jelí, stred^jelésc, vb., a sfredeli

– stupúş, s.n., dop

– sărbăzî´, vb., a se strica (laptele, mâncarea etc.)

– sudí, sudésc, vb. ,a înjura

Ş

– şid^jé, şed, vb., a şedea

– şirincî, s.f., fâşie (de pământ)

– şpor, s.n., sobă metalică

– şo+átărî, s.f., balastru

– şod, şo+ádî, adj., glumeţ

– şohán, adv., niciodată

– şoróflu, şoro+aflì, s. m., şurub: nu pe să găsa+ú şoro+áflì p˚átunč, TP

– şoştomoc, şoştomo+áči, s.n., ghemotoc

– şoştomočít, şoştomočit, adj., făcut ghem

– şto+a+inî, ştoain^ji, s.n., 1.om venit din altă parte; 2.domn

– şto+árfî, şto+árfi s.f., femeie desfrânată

– ştrec, s.n., vale îngustă

– ştrímfi, s.n., ciorapi

– şutíc, s.n., întunerec

T

– táljèr, táljerì, s.n., farfurie

– tarbónţî, s.f., roabă

– tarcát, tarcátî, adj., cu pete (în special despre vaci)

– tarnáţ var. tărnáţ, s.n., prispă

– táşcî, s.f., geantă (din piele sau pânză)

– tămădí, tămădésc, vb., a (se) vindeca

– tămbălă+ú, s.n., 1. petrecere zgomotoasă: să fáči tămbălă+ú în sat, CVC; 2. dezordine, haos: tă΄tă ţára i+˚un tămbălă+ú

– tăntălă+ú, tăntălă+í, s.m., nătâng

– tă+ú, tă̒.uri, s.n., lac

tăln^jí, tăln^jésc, vb., a (se) întâlni

– teken^je+á.u+î, teken^jéli, s.f., covată, albie

– temet^jéu, s.n., cimitir

– terfel^uo+ágî, terfel^uo+áji, s.f., catastif, carte veche, registru

– terhét^jiu, s.n., povară

– tolcér^iu, s.n., pâlnie

– tolomác, tolomácî, adj., prost, greu de cap

– tomí, tomn^jésc, vb., 1. a repara: m^j˚am tomn^jít bicicléta, IDP; 2. (fig.) a bea din nou după o beţie: dă˚mn^ji o+árici şi mă tomn^jésc, AuP

tontală+ú, tontalá.uî, adj., prost

– toporíşt^ji, s.f., coadă de topor, de coasă etc.

– topt^jílî, topt^jíli, s.f., loc cu apă amenajat pentru muiatul cânepii

– traganá, trágăn, vb., 1.a cânta: trágînă˚n^ji úna / d^ji şi plânjém 2.a merge legănat: trágînî d^jin cur, SPe

– trăncăn^jí, trăncăn^jésc, vb., a vorbi mult, zgomotos, fără rost

– tulúc, tulúč, s.m., 1. tăuraş, juncan 2. tânăr năbădăios: ma˚ ho+u / mă tulúculì!, CT

– túmna, adv., tocmai

– turi+ác, s.f., partea de sus a cizmei

– turíş, s.n., stână, strungă

– tuşiná, túşin, 1. a tunde oile 2. (fig.) a tunde prost pe cineva: čín^ji t^j˚o tuşinát aşé rău?, CTo

– tut, tútî, adj., slab de minte, prost

T^j

– t^jept, s.n., piept

– t^jeptar, s.n., obiect de îmbrăcămite, fără mâneci, asemănător unei veste

– t^jeptin^ji, s.n., pieptene

– t^jic, t^jícuri s.n., putină pentru lapte

– t^jílav, t^jílavî, adj., infirm

– t^jilăví, t^jilăvésc, vb.,

– t^jilín, adv., separat: d^ji t^jilín, de-o parte

– t^jiméşì, s.f., cămaşă

– t^jinî, s.f.,noroi

– t^jindî, s.f., odaie din care se intră în casa mare (antecameră)

– t^jip, s.n., fotografie, chip

– t^jipî, s.f., pipă

– t^jiparcî, s.f., ardei, boia de ardei

– t^jipuruş, s.n., hârtie

– t^jisăliţî, s.f., chisăliţă

– t^jistaş, adj., nealcoş, ţanţoş; aranjat

– t^jiurt^ji, s.n., horn

– t^jut^j, s.m., tont, slab de minte, prost

Ţ

– ţanc, ţáncuri, s.n., vârf de stâncă

– ţarc, ţárcuri, s.n., loc îngrădit pentru oi sau vite

– ţâ̒clu, s.n., vârf de deal sau de munte

– ţâdulî, s.f., bilet, scrisoare

– ţângală+u, ţângala.u+î, var. ţurgalăú, s.n., clopoţel

– ţâpa, ţâp, vb., a arunca

– ţâpélì, s.f., sandale

– ţâţâ̒nî, ţâţân^j, s.f., balama

– ţipiríg, s.n., pipirig

– ţint^jrím, s.n., cimitir

– ţorhóc, s.n., târnacop

– ţucá, ţuc, vb., a săruta

– ţúcur, s.n., zahăr

U

– uişág, s.n., 1.ziar; 2.scrisoare

– ujínî, s.f., cină

– úliţî, var. ulíţî, s.f., stradă

– ultu.án^j, s.m., pomi tineri, altoi

– ulúcî, uluč, s.f., gard din scânduri

– unso+ári, s.f., untură

– urd^jiná, urd^jin^jez, vb., a face acelaşi drum de numeroase ori

– urlá¹, (mă) úrlu, vb. refl., a coborî

–  urlá², úrlu, vb., a striga

V

– valtă+ú, s.n., macaz

– várgî, vérj, s.f., nuia

– văcălí, văcălésc, vb., a tencui

– ved^jiri, s.f., găleată

– vejniţî, adj. def., în călduri (despre scroafe)

– vígan, vigánî, adj. – bucuros, puternic

– vo.i+o+agî, s.f., cărămizi nearse din pământ argilos şi pleavă sau paie

– voroví, vorovésc, vb., a vorbi

– vran^jiţî, s.f., poartă din rude de lemn sau din scânduri

– vremálî, s.f., timp urât de ploaie, ploaie: îi a vremálî, GLB

– vují, vujésc, vb., a potrivi

Z

– zád^ji+e, zád^jiⁱ, s.f., şorţ cu ornamente, care se poartă peste poale: ma˚ am do.u+î zád^jiⁱ în ládî, FP.

– za+ícî, ză+ič, s.f., gaiţă

– zamnátî, s.f., spuză

– zangă+ú, zangă+í, s.m., vultur

– zapíscî, s.f., adeverinţă: îmn^ji trebu.i+é ^uo zapíscî, TP

– zălúd, zălúdî, adj., smintit, zăpăcit

– zăngăn^jí, zăngăn^jésc, vb., a produce zgomot prin lovirea unor obiecte metalice

– zâmbrí, zâmbrésc, vb., a râvni, a jindui

– zâ.u.íⁱ, zâ.u.i+ésc, vb., 1. a spune strigături la joc; 2. a atenţiona prin onomatopee pe cineva aflat în depărtare

– zâ.u.it^uo+ári, s.f., femeie care rosteşte strigături la nuntă

– zbd^jíč, s.n., bici

– zbd^jičí, zbd^jiĉésc, vb., a usca (refl.)

– zdrelí, zdrelésc, vb., a juli

– zdrelit, zdrelitî, adj., rânit prin julire

– zdrumn^jicá, zdrúmn^jic, vb., a sfărâma, a zdrobi

– zdrunciná, zdrúncin, var. zdrúcin, vb., a scutura, a zgâţîi

– zd^jerá, zd^jer, vb., a zbiera (în special pentru animale): a.úz˚ cum zd^járî cápra dúpă i+ed?, MM

– zd^jerătúrî, zd^jerătúri s.f.,

zbierătură

– zgárdî, s.f., 1. podoabă pentru gât realizată din mărgele colorate, mici, de diverse modele; 2. salbă cu mărgeluţe

– zgâ.í, zgâ.i+ésc, vb., a se holba: ce t^ji zgâ.i+éşt^j aşé la i+e?, AB

– zíbzar, s.n., fermoar

– zo!, interj., chiar aşa!

– zolomâ΄zdrî, var. holo-mâ΄zdrî, s.f., salamandră

– zorn^jí, zorn^jésc, vb., a zori

– zú.^uî, s.f., ziuă

– zura+í, s.n., zgomot

– zură.í, zură.iésc, var. zurú.i, vb., a face zgomot

– zurgală+u, zurgală+i, s.m., clopoţei

– zvo+áltî, s.f., mulţime

Industria casnică a îmbrăcăminţii şi lexicul ei

1.       Modelul tradiţional al îmbrăcăminţii folosite cotidian până de curând în localitatea Remeţi păstrează, totdeodată cu întregul port crişean, căruia îi aparţine, semnificaţii străvechi, fie vorbind despre vârsta şi situaţia socială a purtătorului, fie despre sex, fie despre grupul social-lucrativ în care acesta se încadra. Coloritul unor obiecte de îmbrăcăminte vorbea, de exemplu, despre vârsta şi statutul marital: dominanta roşu aparţinea fetelor, albastrul şi roşul – femeilor tinere, iar negrul – maturităţii şi bătrâneţii. Existau, în acelaşi timp, două tipuri de port tradiţional: îmbrăcămintea pentru muncă, mai simplă şi din materiale mai rudimentare, şi hainele de sărbătoare.

2.       Portul intenţional era specific sărbătorilor, evenimentelor deosebite la care participau bărbaţii şi femeile (nuntă, botez etc.), precum şi zilelor de duminică sau de ieşit în lume (la oraş, la târg, în vizită la n^jámuri / ↘o pă ált^ji sat^ji, ST). De asemenea, înmormântările presupuneau şi ele o anume îmbrăcăminte, cu un colorit mai închis (negru şi sur).

3.       Până târziu, spre mijlocul secolului al XX-lea, aproape toate piesele de îmbrăcăminte se făceau în casă, din prefabricate realizate în gospodăria proprie. Prea puţine familii îşi permiteau cumpărarea unor materiale sau haine de-a gata, de la târguri sau oraş, ca şi lucratul hainelor la croitor. Pentru a obţine piesele de îmbrăcăminte trebuincioase, se prelucra lâna, cânepa şi inul. Astfel, după ce tund^je+í ↗^uó.ili / spala+í lâ̒na / ↘^uo usca+í / ş˚o scalmana+í, AB. Ceea ce se obţinea se denomina prin expresia coč d^ji păr (MCo), care se torceau pentru urzî̒t, restul fiind dus la drévì, după care se îndruga pentru băt^jálî (ID); se colora sau nu.

4.       Lâna se folosea, în special, pentru ţesutul lipid^já.^uălor (pături) de acoperit, a materialelor pentru sumán^ji şi č^uo+árič, pentru stra+íţi, d^jesáji, obd^jél^ji d^ji iarnî (IP) etc. Cânepa şi inul se utilizau, în special, pentru confecţionarea dósurilor, şt^jérgurilor, t^jeméşilor şi spăĉélilor, a gáčilor, obd^jél^jilor (MCo) etc. Cultivate pe suprafeţe semnificative pe Valea Iadului, ele erau principalele plante pentru confecţionarea îmbrăcămintei.

5.       Recoltate, cânepa şi inul se puneau la soare, în munúnt^jiurⁱ (MCo), var. munúnţ (MB), pentru o uscare sumară. Reţinem că d^ji bătút / să băt^jé núma câ̒n^jipa d^ji t^uo+ámnî / pă̒ntru sămâ̒nţî, VC. Mănunchii de in uscat sau cânepă uscată se duceau la topt^jílî, în care se ţineau circa două săptămâni, până când  să sfarmá^u în brânč (IP), se scoteau şi se spălau, se puneau la uscat (în munúşi, MCO), se întindeau la soare (sau să prăjelé^u, FC, când era vreme urâtă), se meliţau şi se făceau fuior, dându-se apoi prin gríbăn şi t^jáptăn, pentru a se toarce, în fine, şi a se obţine urzála şi băt^jála (MBl). Aceste produse să râşt^jiⁱé^u (pe râşt^jitór) şi se făceau jirébd^jiⁱ, care se băgau în bud^jíⁱ, se fierbeau pentru a se albi, cu cenuşér „cenuşă” (ST), apoi să la+u la válì sa+u la pără+ú (AB), se uscau afară, se puneau pe vârt^jéln^jiţî (MCO le spune d^jepen^jélì) după care se făceau ghem; ghemele se urzeau (pă urzo+í), de unde se transferau pe sulul din spate al războiului de ţesut (să învelé), cu verjélì şi cu rost; urzála astfel aşezată era trasă prin íţi şi spátî până pe sulul din faţă; băt^jála se trăgea pă ţévì la socálî, apoi acestea se puneau în suveícî şi ţesătoarea putea să-şi înceapă lucru (MB).

6.       Şi femeile, şi bărbaţii se încălţau cu ^uopt^jínč peste ^uobd^jélì, iar de sărbători, cei mai avuţi purtau čízmi d^ji box (ST). Vara, ei purtau t^jiméşì şi gač largi de pânză de cânepă sau învălitî, iar în anotimpurile reci şi răcoroase îmbrăcau čo+árič sau nadrájⁱ, la+íbăr, cojóc, sumán (VB îi spune cabát), dulumán ori bitúşî (inventarul aparţine MB). Capul şi-l acopereau cu clomp sau cu cújmî. T^jiméşè se purta peste gač, rareori fiind strânsă cu cingăt^uo+ári (IB îl numeşte t^jimír). Ea era lucrată, în general, ca şi spăčélu, dar mai puţin ornată (cu búmbd^ji o mărjélì n^jégri, AD), configurând anume motive geometrice, motive regăsite şi la guler sau pe mâneci, acestea fiind însă cusute. La+íbăru era echivalentul lecre.úlu+i (VC), ornat însă mai sobru; se făcea din material de čo+árič, apoi din stofă de cumpărat, fiind, cel mai adesea, de culoare închisă. Bitúşe era făcută din piei de oaie tăbăcite, fără mâneci, fiind purtată mai ales iarna, dar şi de ciobani, la stână. Avea ornamente puţine, pe margini şi în spate. Se purta atât cu lâna în afară, cât şi cu pielea, după vreme. Se folosea şi pentru a dormi în ea, la stână, sau, când era frig, doar pentru acoperit, în pat.

7.       Încălţămintea, atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor, dar şi a copiilor, se compunea din ^uobd^jélì (d^ji lâ´nî o d^jin câ´n^jepî, FC, iera+ú şi vrâstát^ji, MCo ) şi din ^uopínč d^ji gúmî (MBl) sau d^ji pt^jélì d^ji tulúc „viţel” (IP). Ultimele, cele din piele de viţel, se făceau în casă şi erau d^ji sărbători (VB). Mai târziu, au apărut şi ţâpélìlì (ghete înalte) şi čízmili d^ji box, acestea şi pentru bărbaţi, care se încălţau la sărbători, la j^uoc (IB), pentru biserică etc. La aceste încălţăminte se foloseau ştrímfi↓ (MB).

8.       Până târziu, spre finele perioadei interbelice, lenjeria intimă nu era utilizată pe Valea Iadului, exceptând t^jiméşè d^ji no+ápt^ji (AT), t^jiméşè lúngî (FP), atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi şi copii.

9.       Ca podoabă de bază, femeile aveau zgárda, realizată din mărgele mici, colorate, aranjate pe fir după anume modele geometrice; mărgelele se cumpărau de la târg, iar confecţionarea zgardei se producea în casă; nu purtau zgárdî decât fetele şi nevestele tinere. De asemenea, pentru mâini (antebraţe), se făceau brâncă´ri, din pânze mai fine, lucrate în culori vii, cu diferite motive, ele fiind purtate de fetele şi femeile tinere. Prímèlì din cozile fetelor erau şi ele adevărate podoabe, prin coloritul lor viu şi balţ „nod”. Zád^jiⁱè şi chişchin^je+ú d^ji păr pot fi considerate, şi ele, elemente de podoabă, ca şi t^jépt^jin^jilì şi ácu – ambele de os, sau, acul, şi din lemn – din cónču femeilor măritate. La fel, brâ.ú cu care se încingeau, precum şi stra+íţilì cu care se mergea la târg (inventarul aparţine MB). Ca podoabă, feciorii şi bărbaţii tineri purtau, la clomp, pén^ji d^ji pă.ún sau d^ji za+ícî (ITo).

10.    Prin secolul al XIX-lea, ca obiect de îmbrăcăminte apare şi sféteru, de lână, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Era fără mâneci, lucrat în casă (AB). Şi, tot acum, alături de obd^jélì, apar şi ştrímfi+i d^ji lâ´nî, pentru ţîpélì, čízmi, dar şi ^uopínč (MBl). De asemenea, în aceeaşi perioadă, de la târguri, cei mai înstăriţi încep să-şi cumpere tot felul de pânzeturi şi stofe, care vor fi croite şi cusute în casă, apoi la croitori. Invazia aceasta va fi, totuşi, de mică amploare, până la mijlocul veacului XX, când, într-un interval relativ scurt, de 20-30 de ani, încălţămintea şi îmbrăcămintea de cumpărat, d^ja gata (MB) se impune definitiv.

Nomenclator de vase, veselă, unelte şi ustensile de bucătărie în GCR

áţa d^ji mămălígî Se făcea din fire de urzeală ori de fuior; se răsucea şi se lega de stâlpul hornului sau de coada fundului de lemn pentru mămăligă.

butó.i+u Vas din doage de ste-jar, cu cercuri de lemn sau de fier, folosit pentru păstrarea vinului, pălincii sau murăturilor.

blidáru Un fel de dulap cu stalá-ji.ⁱè↓, pentru vase: blíd^ji↓, tál-jerì↓, fínjì↓, ^uo+álì↓ etc.

blídu Un fel de farfurie adâncă, din lut zmălţuit.

beşíca Rezultată de la porcii, boii şi vacile sacrificate; se umfla, se punea la uscat agăţată în cui; în ea se păstra brânza, la ră-coare.

bud^jiⁱ.ú Un fel de butoi, din doage de lemn de brad, stejar ori tei, prins în cercuri de lemn ori de fier, în care se puneau la spălat, cu leşie, hainele şi ţesă-turile.

bríşca Cuţit ce se închide în plă-sele de lemn, de fier, de os, purtat mai ales de bărbaţi şi folosit îndeosebi pentru a mân-ca d^jin brişcî: clísî cu pítî / mala+í cu čápî (GB).

cáda Vas (butoi) de brad ori ste-jar, înfundat la capăt, strâmt la fund şi larg la gură, în care să pún^ji curit^ju la murát (IBl).

caldárè Vas pentru apă, dar şi pentru fiert (pălincă, mnjérè d^ji prun^ji, DR, la animale etc.).

că.^uúşu Un fel de lingură mare, de formă elipsoidală, cu coadă, utilizat pentru măsurarea făinii sau grăunţelor, ori pentru scoa-terea făinii din saci sau ladă.

câ´rpa, spălăt^uo+árè O bucată de pânză veche, curată, cu care se spală vasele şi se şterge masa; după folosire, se clăteşte bine şi se pune la uscat.

cófa Folosită pentru adusul şi păstrarea apei; putea avea fed^je+ú↑, pentru a nu cădea g^uoz↓ în apă.

cosóru Un cuţit arcuit, folosit în pomărit, dar şi pentru carne, verdeţuri etc.

cóşu Din nuiele sau pănuşi de porumb, ca şi coşára, era utilizat pentru a se ţine în el diferite lucruri sau, dacă era mai mic, pentru a transporta mărunţişuri.

custúra Un cuţit fără plăsele, făcut adesea din “gură de coa-să”; avea, ca mâner, o cârpă în-făşurată şi legată cu aţă sau dropt (sârmă); era utilizată şi pentru bărbierit, în loc de brici.

cuţâ´tu Din oţel sau din lemn, de diferite dimensiuni; oamenii credeau că dácî t^ji răst^jèşt^j cu cuţâ´tu la čin^jivá / fúji î´njeru d^ji t^jín^ji (IBP); cu vârful cuţîtului se descânta, în apă neîncepută, de junghi etc.

ĉe+a.^uónu Pentru făcut mămăli-ga sau pentru fiert cartofi, lapte etc.; cu funinginea de pe fundul ceaunului se lustruiau cizmele şi ţîpélìlì↓ sau se înnegreau mus-tăţile şi sprâncenele, fiind folo-sită şi la obţinerea cernelii pen-tru şcolari; acesta nu să dă îm-prumút / că t^ji poţ˚ úmplì d^ji búbì rélì, IBP; de asemenea, când fúndu ĉe+a.^uónulu+i árd^ji / să strâ´cî vrémè, MB.

ĉe+a.^uónu cel márì În el se fierb hainele şi tortul, dar şi zărul de la caş pentru obţinerea urdei.

čubă´ru Din lemn de brad ori tei, cu două torţi; în el se păstrează apa; dacă este mai mic, slujeşte la spălatul blidelor şi al cărnii: în cele spurcát^ji, se făcea la porci sau erau utilizate pentru spălat hainele etc.

čúpa Un fel de covată (postavă) pentru îmbăiat copiii mici.

čúru Un fel de sită mai mare şi cu găuri mai rare, pentru curăţat grâul sau seminţele; cel pentru cocóş din grăunţe de mălai era făcut din tablă, putând avea şi o formă mai lunguiaţă, cu coadă.

desáji+i Se fac din pânză de cânepă sau din lână; sunt dubli, cu gât lung, ca să poată fi purtaţi pe umăr sau pe şa; la gură se leagă cu baiere; sunt folosiţi la transport pe distanţe mai mari.

fed^jé.u Un capac, din lut sau din tablă, pentru oale.

fínje Cană de diferite dimen-siuni, din lut, zmălţuită, ulterior şi din sticlă sau din tablă, cu coa-dă, pentru băut apă, lapte, dar şi vin etc.

frigăt^uo+árè Din lemn sau fier; folosită pentru fript clisa sau pentru a se face friptură la foc.

fúndu pă´ntru mămălígî Făcut din lemn, de formă rotundă sau lunguiaţă; pe el se răstoarnă mămăliga din ceaon.

fundurélìlì Din lemn, rotunde, utilizate pentru acoperit oalele.

furchíţa „furculiţa” De lemn şi, apoi, din metal.

gale+áta Vas de lemn, în care se mulg oile; poate fi utilizată şi la cărat apa; folosită pentru scoaterea apei din fântână poartă numele de čúturî.

hârdă.ú Un ciubăr mijlociu, folosit pentru aducerea apei de la distanţă pentru spălatul hainelor, depozitarea mâncării pentru porci etc.

língura Se făcea din lemn de răchită, plop, tei, paltin, tisă etc.; existau şi linguri din metal; ele, împreună cu furchíţilì, se ţin în lingurár, care este aninat într-un cui pe perete; se spune că lingurile părăsâ´t^j, legate la gâtul mânjilor mici, îi apără pe aceştia de boli şi-i ajută să crească (AB).

linguró.i+u „polonic” Din lemn sau din tablă, până la o jumătate de litru, era folosit la punerea ză´mii în blide, dar şi a jintiţei etc.

lopáta Din tablă şi din lemn de fag sau paltin, având coadă lungă sau foarte lungă, după uti-lizare; cu ea se bagă şi se scoate din cuptor mălaiul, pâinea, cola-cii etc.; este folosită şi la curăţat – zăpadă, în grajd, la învârtit grânele în pod etc.

láviţa „bancă” Se face dintr-o scândură mai lată, aşezată pe picioare, cu sau fără spătar, uneori cu ladă pentru haine sau pentru alte mărunţişuri gospo-dăreşti.

mása Făcută din scândură de brad, cu sau fără fi+^uóc „sertar”.

mă´tura Utilizată pentru curăţe-nie în casă; se făcea şi din pelin bătrân; măturoiul şi târşul se făceau din nuiele şi se utilizau la făcut curat în curte.

meleste.ú „mămăligătorul”Un băţ mai lung (50-70 cm), bine rotunjit, cu care se amestecă mămăliga.

^uo+ála Se făcea din lut, dar şi din tablă zmălţuită etc.; aveau diferite mărimi, una sau două torţi, fiind utilizate pentru gătit mâncare, pentru păstrat sau pus lapte la prins etc.

^uólurilì şi urč^uoárilì Sunt oale lunguieţe, strâmte la gură, cu sau fără torţi, zmălţuite sau nezmălţuite.

pâ´ln^jie sau tolčéru De lemn sau de tablă jumălţâ´tî, slujeşte la turnat lichidele în alte vase.

p^uod^jiş^uóru Este un dulap pentru vase şi diferite ingre-diente; el este încastrat în perete.

p^uóliţa Este un fel de raft simplu, dintr-o scândură jilu.ítî, sprijinită pe două cuie de lemn, pe care se aşază diferite vase.

postáva Se făcea din lemn de tei, plop ori răchită; în ea se cernea făina şi se făcea aluatul pentru pâine, mălai, colaci, pres-cură etc.; tot în ea, iarna, de Crăciun, se punea clisa şi carnea de porc, cioantele etc. la sara-mură, înainte de a fi puse la afumat; de dimensiuni mai mari, era utilizată pentru îmbăiat bli-dele, făcut plămădeala etc.

pt^jisălógu Din lemn scurt, de esenţă tare, cu o măciulie la un capăt, cu care se făcea mujdeiul;

ráclìlì, răclíţilì Cutii pentru păstrat diferite alimente şi ustensile.

sácu Se face din cânepă, în el ţinându-se cucuruzul, grâul, fă-ina etc., fiind utilizat la trans-portul grăunţelor la moară; se leagă la gură cu aţă; se crede că, dacă iei aţa sacului de la cineva, aduci şoarecii în casa ta^BLAGA1.

săculéţu Din pânză de cânepă; este utilizat pentru păstrarea făinii cernute, a sării, piperului etc.; se leagă la gură cu aţă sau baiere.

săcúrè Pentru tăiat lemne, sfă-râmat oase, hăcuit carne etc.; coada toporului se numeşte toporíşt^ji; când bate t^játrî „grin-dină”, săcúrè se înfige în pământ, în mijlocul curţii; cu ea se descântă şi de frică şi sperietură^BLAGA1.

sâ´ta De păr, de pânză, de sâr-mă, de piele găurită; cu ea se cerne făina; există sâte dese şi sâte rare; nu+˚i bín^ji şi t^ji u+iţ pân sâ´tî / că fač urci^uór la ^uót^ji (IBl), iar dacă o pui pe cap, cheleşti (MM).

sca.ún^jilì Din lemn, cu sau fără spătar, cu 3 sau 4 picioare-

staláji.ⁱe Mai multe rafturi suprapuse, pentru vase de bucătărie.

stra+íţa Se face în război, din lână, cu dungi; are baiere, pen-tru a putea fi purtată în mână sau pe umăr; se foloseşte pentru a transporta mâncare la lucraşi, la drum sau pentru cumpărături.

strecurăt^uo+arè Un săculeţ sau o pânză mai rară, prin care se strecoară ză´ru din brânză, dar şi laptele; de formă elipsoidală, din lemn, cu găuri şi cu coadă, este o ustensilă folosită în bucătărie, la strecuratul diferitelor zămuri sau al laptelui; poate fi şi metalică.

sucit^uo+árè Un lemn cilindric (maxim 2,5 cm diametru), cu care se întinde aluatul pentru plăcinte sau foile pentru tăiţei.

şípu Vas de sticlă, de diferite dimensiuni, pentru olo+í, foto-ghín, pălíncî, vin etc.

şuştáru Vas pentru muls lap-tele, făcut din lemn de brad, cu cercuri de lemn ori fier.

táljèru Farfurie întinsă, din lut zmălţuit.

t^jépşi.ⁱe Din tablă, în care se aşază colacii, pentru a-i băga în cuptor, se usucă prunele etc.

t^jigá.i+è Din tablă ori tinichea, pentru prăjit carne, carnaţ, clisă etc., sau pentru făcut scoverzi; poate fi cu coadă sau fără, de formă rotundă sau lunguiaţă

t^jeken^ja.u+á Asemănătoare covatei, de formă paralelipipe-dică, din scânduri de brad îmbu-cate, pentru spălat.

t^jit^je.^uú Topor mai greu, pentru despicat lemnele mai ciotoase.

ulcélìlì Erau folosite pe post de căni – pentru apă, lapte, vin, cider etc.; se spune că flăcă´.ìⁱ nu+˚i bin^ji şi mâ´nči d^jin ^uo+alî / că le plo+á. ìⁱ la núntî (MB).

 

 

 

 

Cuvinte din bucătăria ţăranului din Remeţi (Bihor)

1.       Din punct de vedere al gastronomiei tradiţionale, aproape tot ce produce flora şi fauna în Remeţi, şi este considerat comestibil, intră în hrana ţăranului. Plantele din grădină, fructele de pădure, roadele pământului şi apei, vieţuitoarele din ogradă contribuie decisiv la completarea stocului din cămară, ţăranul consumându-le în stare genuină sau în preparate de o savoare aparte. Trebuie specificat, însă, că ţăranul din Remeţi gen. III nu este lacom, dimpotrivă, cumpătarea, moderaţia îi caracterizează atitudinea faţă de hrana cotidiană. De aceea, nu este de mirare că el nu este un mare consumator de carne, poate şi datorită condiţiilor sociale în care a trăit. Vitele îl ajută la muncă, şi doar când acestea se îmbolnăvesc, sau se accidentează, sunt tăiate pentru consum. Totuşi, în zonele de munte, unde păstoritul este una din îndeletnicirile de bază, produsele animale şi carnea se găsesc cu prioritate în hrana omului. Dacă luăm în considerare şi faptul că în calendarul ortodox figurează obligativitatea postului în jumătate din zilele anului (circa 180), ţăranul nostru fiind renumit prin respectarea acestei cutume, avem încă o justificare pentru o anume predilecţie a sa pentru vegetale.

2.       Vorbind despre bucătăria ţăranului, despre un trai desfăşurat în limitele decenţei, sau doar supravieţuirii, trebuie să pomenim şi despre amenajarea gospodăriei ţărăneşti în acest scop, care cuprinde, în spiritul unei funcţionalităţi implicite, un spaţiu în care gospodina îşi instalează laboratorul, bucătăria, de cele mai multe ori aceasta ţinând loc şi de sufragerie. Locul este mobilat adecvat cu unelte şi materiale confecţionate din materiale familiare – lemnul şi lutul -, dar completat cu obiecte de altă provenienţă.

3.       Locul unde femeile gen. III gátî „pregătesc” mâncarea e casa în care locuiesc şi dorm, în anotimpurile reci, iar vara, în vremile calde, în cupt^uoríşt^ji, firig^uóriⁱ sau altă amenajare ferită de ploaie, afară. Mai toţi informatorii gen. III îşi amintesc că aveau, iar unii chiar mai au în gen. III cătun, în odaia de locuit, un cuptor cu vatră şi horn, sau un cândală+ú (fit^je+ú). Acesta era alimentat cu lémn^jì, cl^uo+ámbì, vréscurì şi uscătúri, cu nu.i+élì, čocală+í d^ji mala+í, hulúj, dar şi cu ogrínj sau bálegî uscátî, după posibilităţi. Focul se aţâţa cu áşt^jiⁱ sau pozdériì d^ji câ´n^jepî, muiate în pucioasă topită, pe post de chibrituri. Altă modalitate de întreţinere a focului era acoperirea lui cu spuză multă, împrumutul jarului de la vecini, scăpărarea în cremene cu amânáru pentru a aprinde i+ásca şi apoi pá.ili, pozderiile sau aşchiile bine uscate şi mărunţite (IT).

4.       Locul unde bucătăreau ţărăncile din Remeţi era totdeauna curat, iar ustensilele folosite erau numeroase, unele dintre ele fiind de cumpărat. De obicei, la casele mai avute, erau două rânduri de astfel de unelte şi ustensile pentru gătitul şi servitul bucatelor: un rând d^ji dúlcì şi altul d^ji săc^u, „de post”: ma+íca ţân^jé ↗dó.u+î râ´nduri d^ji blíd^ji // ↘în ún^jilì n^ji dăd^jé ↗mâncárì d^ji dúlči / ↘în ált^jilì / ↗d^ji săc^u (FP).

5.       În bucătăria ţăranului din Remeţi, materiile prime pentru gătit – ca în toate gospodăriile ţărăneşti, de altfel – le reprezintă făinurile, cărnurile, lactatele, verdeţurile, legu-mele, fructele etc. şi ingredientele (sárì, t^jipér^u, ^uoţăt, záhăr, scorţiş^uo+arî etc., DR). Să le urmărim.

6.       Fărína (făina) putea fi obţinută din mei, din porumb, din grâu, din săcară, din orz. Fărína d^ji me+i se obţinea prin măcinarea meiului, plantă care a dispărut din Remeţi odată cu apariţia porumbului. Fărína d^ji mala+í (d^ji cucuruz, IDu, RD, TD) se obţinea prin măcinarea grăunţelor de porumb, la moară sau în râşniţă. Înainte de a le duce la moară, ele se vântură de pleavă, se curăţă de gozuri, abia apoi fiind duse la măcinat – în saci, în desagi, cu carul sau cu spatele. Pentru măcinat se dădea u.i+úm: dăd^je+i ^uo ban^jiţî ↗păntru o mn^jerţî / o ^uon mn^jert^jic ↘păntru o ban^jiţî (FP). Din fărína d^ji mala+í se face mămălíga, malá.i+u (un fel de pâine), pt^jisat pentru bolfo+í „sarmale”, bálmoşu (prin fierbere cu smântână) etc. Fărína d^ji grău era o raritate în Remeţi, aici neexistând terenuri propice pentru cultura grâului. De aceea, ea era şi puţină în gospodărie, fiind folosită mai mult (şi cu măsură) pentru rântáş sau, la sărbătorile mari, pentru páscî, coláč, mai rar prăjitúri, sau pentru copt pítî (MBl). Totuşi, aproape fiecare gospodărie îşi cumpăra făina necesară peste an. Măcinată, fărína era adusă acasă, la fel şi tărâţilì, după ce se dădea morarului u.i+úmu. Fărína d^ji săcárî se afla în cantităţi mai mari în gospodăriile localnicilor. Ea era mai neagră şi aluatul făcut din ea nu creştea precum cel din grâu (ST). Din ea se făcea pítî, cel mai adesea fiind folosită în amestec cu cea de grâu. Fărína d^ji ^uorz era utilizată, în special, pentru obţinerea mămăligii, chiar dacă nu era aşa de gustoasă (MC).

7.       Carnea – de porc, de vită, de pasăre, de vânat etc. – este o altă componentă importantă a bucătăriei locuitorilor din Remeţi. Carnea de porc se obţinea de Crăciun, folosindu-se în câşléjilì d^ji i+arnî. Din porcul sacrificat se făcea cárn^jè, clísa, c^uostíţîlì, č^uo+ant^jilì, carnáţî, colbóji, briş^uo+a+íta „toba”, untúra, jumerili etc. (IDe). Cárn^jè şi clísa, dar şi carnáţî şi č^uo+ant^jilì, se puneau în sare, 7-8 zile, apoi se afumau, în pod, legate de sclémi. Cárn^jè d^ji vitî (bou, vacă, viţel) se consuma rar pe Valea Iadului, animalele mari nefiind sacrificate decât de nevoie: accidente, boală etc. Cárn^jè d^ji o+a.iⁱ, d^ji berbéči şi d^ji mn^jel se mânca, în general, primăvara şi toamna. Sacrificaţi mai ales de Paşti, ca şi iezii, de altfel, de la mn^jei se foloseau şi t^jeliĉélìlì, pentru confecţionarea cújmelor (FC). Cárn^jè d^ji caprî şi d^ji i+ed era puţină, acestea fiind puţin numeroase, iar cea de ţap nu se mânca deloc, fiindcă mirosea urât. Cárn^jè d^ji pásirì, în special de ghínî şi pu+i, era cea mai frecventă pe masa gospodarului, din ea făcându-se lévişi, fiind consumată fiartă sau friptă (MaC). Cárn^jè d^ji vânát (čútî, gligán, i+épurì, c^uocóş salbát^jic etc.) se utiliza destul de rar, fiind obţinută nu arareori prin braconaj. Peştele – pă´străvu, lipánu, mri+ána, cli+ánu şi chiar lóstriţa, într-o vreme – se consuma fiert sau, mai des, prăjit, cu mujdei şi mămăligă.

8.       Pentru locuitorii de pe Valea Iadului, laptele a constituit, multă vreme, “materia primă” de bază în prepararea hranei – cel de vacă şi oaie, în primul rând, şi mai puţin cel de capră sau de bivoliţe, care erau în număr extrem de redus. Lápt^jilì dúlči d^ji vácî se mânca fiert sau crud, cu mămălígî sau cu mala+í. Totodată, din el se obţineau lápt^jilì ácru, sămăt^jişe, groşt^jóru „smântâna”, úntu, brâ´nza sarátî, sc^uo+áca „brânza dulce” etc. Când fată vaca, laptele este gros şi gălbui, iar dacă este fiert, din el se obţine curásta. Príma curástî când ^uo fač / o amesteč cu tărâ´ţî ş˚o da+i la vacî (IP). Laptele acru de la vaci se făcea în oale de lut şi în t^jícuri↓. Se obţinea din lapte dulce nefiert, care se lasă la loc cu căldură potrivită, să se prindă. Să pun^jé ↗în lápt^jilì muls átunĉe / ↘cu+ib d^ji lápt^ji ácru // îl pun^je+í şi fač ↗lápt^ji acru / ↘şi să príndî lápt^jilì (AD). Groşt^jóru se făcea din lapte dulce, pus în oale cu capace, la prins. După ce se prindea bine, să smântân^jé, obţinându-se smântâna. Ceea ce rămânea după ce se lua smântâna, se punea la foc mic, pentru a se brânzi. Strecurat prin strecurătoare, se obţinea, pe de-o parte, sc^uo+áca şi ză´ru, care se punea în mâncare la animalele de pe lângă casă (porci, câini, pisici etc.): ză´rul da+i ↗la pórči / ↗la mâ´ţì / ↗la câ´n^ji / ↗la ĉe a+i ↘pâ´ngă cásî (MBl). Lápt^jilì sc^uopt era obţinut din zăr şi scoacă. Din smântână se făcea unt, în vase speciale pentru alésu úntului. Laptele de oi este folosit, în primul rând, pentru obţinerea caşului, a brânzei şi a caşcavalului, a laptelui acru de oaie, şi foarte rar se mănâncă fiert cu mămăligă sau mălai. Oile se mulg în caldárì↓, unde i se dă t^jag pentru a se obţine caşul. Dacă se fierbe şi se pune în t^jícuri, cu cu+ib, se face lapte acru de oi, în special toamna, putându-se păstra mai multă vreme dacă este depozitat la răcoare. Brânza de oi se face din caş zvântat, care dospeşte. Când dospeşte, caşul trebuie frământat cu sare, până se face ca un aluat. Acesta este pus în t^jícuri sau în pút^jin^ji, unde se îndeasă bine, ca să nu rămână niciun loc gol în t^jic, apoi se pune capacul ori fundul şi se duce la loc rece. Brânza se mai bate şi în beşič sau în burdúv d^ji cáprî (MK). Zărul de la caş se pune în căldare şi se fierbe, brânzindu-se. Aşa se obţine jint^jiţa. Dacă se strecoară jintiţa, se obţine úrda dúlči. Ea se bate în t^jícuri şi se păstrează ca brânza de oi. Lápt^jilì d^ji cáprî şi cel de bd^jívoliţî se mânca numai fiert.

9.       Legumele, verdeţurile şi fructele erau cultivate sau culese din câmp. Hiríbilì „cartofii” se semănau, până de curând, numai în cuiburi, ei constituind, de la apariţie (hiríbì n^uoi), principala materie pentru tot soiul de ză´muri, fiind utilizaţi şi fierţi, cu brânză, copţi în ler sau în zamnátî „spuză” sau fripţi felii pe candală+ú. Curít^ju „varza” se pregăteşte verde, fiert sau murat. Atât varza crudă, cât şi cea murată se folosesc la zámî, dar, mai ales, pentru bolfo+í, cu carne, jumérì d^ji clísî sau afumătúrî, în amestec cu pt^jisát sau cu orez. M^uo+árè se folosea în loc de borş, pentru a acri záma, sau se mânca cu mămălígî. Păsula „fasolea” se seamănă în cuiburi, pe marginea lanurilor de porumb. Se consumă crudă sau păstăi uscate, dar şi cu hóspa (tot uscată), în diferite tipuri de zámî, dar şi scăzută. Mázărè şi línt^jè se cultivau foarte puţin în Remeţi, la fel şi bóbu, de altfel. Čápa (clísa d^ji p^uost, MB) se seamănă în straturi, mai puţin din sămânţă şi mai ales din arpagic. Ceapa se consumă verde, dar şi uscată, peste an, după ce-a fost  scoasă, uscată şi împletită în cunún^j. Ea este utilizată aproape la toate mâncărurile. De asemenea, fumul de coji de ceapă este bun pentru tratarea guturaiului, iar ceapa coaptă în foc coace bubó.ìⁱ. Á.i+u „usturoiul” se înmulţeşte prin căţă+í şi se seamănă tot în straturi. Şi el se face “cununi” pentru păstrare. Se consumă verde, dar se foloseşte şi în mâncăruri. De asemenea, când se pisează cu sare, se obţine mujdí.i+u, pentru fripturi, dar şi pentru peşte prăjit. În credinţele populare, alungă strigoii, de aceea se freacă, cu el, în preajma Sfântului Andrei, clanţele, ţâţânele, coarnele vitelor, meliţa, ferestrele etc. Este bun şi pentru răceală, ca şi pentru alte boli, inclusiv de piele. Le.úrda „usturoiul sălbatec” creşte doar în anumite locuri, la munte, culegându-se primăvara; se poate face mujdei; se mânca mai ales cu mămăligă. Şt^jévi.ⁱè creşte în locuri grase, frunza fiind utilizată la sarmale, dar şi în zamă. Urzâ´čilì erau folosite (frunza crudă) primăvara, pentru zamă. M^uórcovii, semănaţi în grădină, în straturi, se foloseau la lévişi şi alte mâncăruri, inclusiv cruzi. Rădăcinele şi frunzele (verzi sau uscate) de petrinjél se pun în mâncare, pentru gust. Morare+ú „mărarul” se pune în mâncăruri şi murături. De la kimi.ón „chimin” se foloseau seminţele, pentru zamă, dar şi pentru ceaiuri sau în pălincă. Susá.i+u se culegea de pe ogor, hulúju „tulpina” mâncându-se fraged cu sare şi mămăligă. Din lóbodî (de grădină) se făcea zámî, la fel şi din macríč „macriş” şi spanác. Caralábilì „guliile” se mâncau crude, cu sare şi mămăligă, ca şi răd^jit^jilì d^ji lunî, de altfel. Porodíčilì „roşiile” se mâncau coapte, cu sare, sau în salată, cu ulei, ceapă, castraveţi şi oţet. Erau folosite şi pentru obţinerea bulionului sau, cele verzi, toamna, se puneau la murat (gogonélì). Pépin^jiⁱ „castraveţii” se semănau în cuiburi, consumându-se verzi sau muraţi. Berbin^jiţa şi ludá.i+e se cultivau pentru sămânţa lor, din care se făcea ulei, dar şi pentru mâncare, în special pentru porci. T^jipărčilì „ardeii” – i+uţ şi graş – se foloseau la zámî / cruz o copţ / umplúţ o ferţ (MB, FP, IDe, AB, PB, Cto, MaC, VM, AM).

10.    Dintre fructe, ţăranii din Remeţi întrebuinţau la hrana lor mérilì, périlì, prún^jilì, čiréşilì (sălbatece), núčilì, în special în formă crudă. Totuşi, mere se puneau şi la murat (mere murate), altele se uscau felii pentru iarnă, iar prunele se uscau în cuptor, sau se fierbeau şi mâncau sub formă de zamă. Din ele se făcea şi pălincă, ca şi din porumb, grâu şi secară, de altfel. Fructele necultivate se recoltau pentru a fi consumate crude sau în siropuri, ceaiuri etc., ori pentru a fi vândute: Culejém aşé // ↗múri / ↗zmn^jé.urî / ↗frăgúţî / ↗afín^ji / ↗malá.i+u cápri+i / ↗co+árn^ji / ↗porumbd^jélì / ↗cacadâ´ri / ↗alún^ji (MB).

11.    Buréţî erau şi ei recoltaţi pentru consum sau pentru vânzare: gălbi^uori+i, pă´străvi+i, d^jébilì, copít^jilì, bureţî n^jegri, ^uo.i+en^jelì, buréţî ustur^uo+i, pit^uo+ančilì etc. (IDP). Se mâncau în ciorbe, scăzuţi sau prăjiţi pe cândalău, sau cu brânză etc. La gălbi.^uóri le zâči buréţ gálbin^j // ma˚ îs ↗cră.íţi / ↗şi cra+i / ↗ copít^jì // ↘aci.ⁱé álbd^ji să fac ↗pă butúzi (NB).

12.    Ingredientele pentru gătitul mâncării se cumpărau, în general, de la târguri (Brápca, Vad, Boród, Binş, Fet^jetă+ú, Hod^jín, IB, VB, GlB): sárì, t^jipér „piper”, ^uoţă´t, rişcáş „orez”, cu.iş^uo+árì, sc^uorţiş^uo+árì, ĉarî, f^uo+i d^ji dáfin, ţúcur (zahăr), mn^jérì „miere de albine”, stafíd^ji, t^jipárcî „boia de ardei” (DR, MB). Din toate aceste “materii prime”, datorită ingeniozităţii şi inventivităţii sale, dar şi necesităţilor cotidiene, gospodina din Remeţi realiza o suită de mâncăruri extrem de gustoase, dar şi de hrănitoare. Nici mâncarea de post nu era mai prejos.

13.    Băuturile alcoolice ale oamenilor din Remeţi erau, în special, pălínca, čid^jéru, mai rar vínu, bérè, tescovína şi drójd^jie. Ei să cinste+ú mai ales de sărbători, ori la evenimente deosebite: nunţi, botezuri şi înmormântări (VN).

14.    În zilele lungi, de vară, aflat şi la muncă, ţăranul de pe Valea Iadului mânca de vreo patru ori pe zi. Mai bine zis, el prânzé, mn^jezăzá, ujiná şi činá, aşadar nu lua mese copioase, ci-şi astâmpăra foamea. De pe la Sâmn^jédru până la Sânjórz, el doar prânzé, mn^jezăzá şi činá, sau numai prânzé şi činá (MB). Demâncarea se pregătea pentru amiază de dimineaţa, iar pentru cină (seara) – de la toacă în sus. Când şi gospodina pleca la muncă, ea gătea dimineaţa pentru toată ziua, iar când avea lucrători la coasă, sau la alte munci, rămânea acasă  şi gătea, trimiţând mâncarea la vreme pentru toate momentele zilei.

15.    Exceptând aceste mese obişnuite, pentru el sau pentru lucraşii săi, ţăranul de pe Valea Iadului mai avea alte câteva mese speciale, prilejuite de primirea unor oaspeţi sau de evenimente deosebite din viaţa familiei sau a comunităţii: mása ^uo+áspeţîlor, masa de după botez, mása ursât^uo+árilor, mása hid^jid^jíşilor, mása p^uópii la máslu sau ajúnuri, mesele de Moşi, mása peţit^uórilor, mása d^ji încred^jinţári „logodnă”, mása mári (la cununie), mása t^jemăt^uórilor şi a drúşt^jelor „domnişoare de onoare”, mása s^uócrilor, mása s^uocăčíţilor „bucătărese”, mese de sfinţire, mese la hramuri, mese la morţi şi după morţi (praznice) etc. Masa oaspeţilor se pregăteşte în odaia cea curată; pe masă se pun faţă nouă, blide şi taljere bune, furculiţe şi linguri de metal. Se oferă un pahar sau două de pălincă, zamă cu afumătură, friptură, o cană sau două de vin sau cidru, iar dacă nu – apă rece de izvor din cofă. Masa este pregătită de gospodina casei, care-i şi serveşte pe oaspeţi. Ea, spre deosebire de gospodar, nu stă la masă. Acesta, însă, se pune la masă cu ei şi-i ţine de vorbă sau le ascultă povestirile. Masa preotului la maslu şi ajunuri se organizează pentru sfinţirea unei case noi sau când în casă este un bolnav în stare gravă. Pentru situaţia din urmă se ţin rugăciuni cu trei preoţi, în zile de post. Gospodina pregăteşte pentru aceştia mâncare de post şi orânduieşte masa ca pentru oaspeţi. Nu lipseşte pălinca şi vinul. Praznicele, mesele la morţi şi după morţi, se fac după îngroparea mortului, apoi la 3, la 9, la 40 de zile, la 6 luni şi un an, în fine, dacă se poate, în fiecare an de ziua când a murit. Cu acest prilej, se fac şi pomeni (vási d^ji porţolán, cófi, coláč etc.) – atât preotului şi ajutoarelor sale, cât şi celor mai săraci vecini. O masă aparte este cea a m^uórtulu+i. Aceasta se face în camera în care a zăcut sau s-a stins şi ţine trei zile după înmormântare. Pe patul acestuia se pun o lumânare aprinsă, un blid cu bucatele care i-au plăcut cel mai mult şi un pahar cu vin. Sufletul mortului, mai venind pe la casa unde a trăit, se ospătează din cele ce i s-au rânduit şi după trei zile nu se mai întoarce. Tot o masă deosebită este cea a ursât^uo+árilor, care se face sub icoane, când gospodina se pregăteşte să nască. Ea se compune dintr-o cană cu vin, trei pâin^jičélì, tămâie, miere  ori ţúcur „zahăr”, acoperite cu o ştergură curată şi frumos lucrată, lângă care stau trei lumânări de ceară. Când femeia a născut, ursitoarele vin noaptea, sorocesc viitorul pruncului, se ospătează din cele de pe masă şi, apoi, pleacă. Ceea ce rămâne de la ursitoare este dăruit moaşei. La “mesele speciale” ale familiei nu iau parte copiii (FP, MB, IPo, IP, IBP, FC, VC).

16.    După al doilea război mondial, parte dintre aceste mese au dispărut, iar altele au resimţit mutaţii deosebit de mari. Ca şi gospodăria ţărănească, de altfel, care s-a modernizat, ea păstrând, azi, urme insignifiante din modelul care a fiinţat veacuri, dacă nu milenii.

Lexicul instalaţiilor tehnice în GCR

Ce instalaţii tehnice existau în Remeţi în preajma celui de al doilea război mondial, cum se numeau elementele componente, cine erau proprietarii? Corelăm parţial răspunsurile informatorilor TP, FP, MB, AT, IP, MD, ID, GB şi IDu.

Mórili pe care şi le amintesc informatorii – nu s-a păstrat niciuna în Remeţi – erau mori cu roţi cu cupe (palete), lopíşt^j, la mărimi ajustate după debitul de apă existent. Erau adăpostite de construcţii solide, de bârne, acoperite cu paie sau şindrilă, mai târziu – ţiglă, uneori având adăogit firézu, şi chiar dúbilì „piua”, pentru îngroşarea pănurii de sumane. Dúba avea menirea de a îngroşa şi scămoşa pănura pentru sumane, dar şi de a spăla stofa. Pe Valea Iadului, în Bulz, mai funcţionează azi o singură pivă, la fosta mo+árî a lu Pópuţe, care şi ea se află într-un stadiu avansat de degradare.

Iată câteva din cele peste 20 de mori care funcţionau, în zona Văii Iadului, în prima jumătate a veacului trecut: pe Valea Satului, în Bulz-Pustă (la Biră.íţa), în Răstoacă, mai jos de barajul din Bulz, a lui T^jódor Béndrè Primáru, la Ţímpiş, pe Valea Sărăcelului, vizavi de Şcoala din Munteni, Mo+ára Dánčului, la Hută (Munteni), iar în Remeţi: a Hă´ţului, a Măríki+i Caróliⁱ, a lu Kelepérţ, a lu Dejo+á.ì, a Ilén^ji lu Flitíc, a Pétri Núţî, a lu Ciuhándru, a lu Jámbac etc.

Olo.íşt^jilì „oloiniţe, pive de ulei” au evoluat şi ele, ca şi morile, de la piua de mână sau râşniţă, ele fiind făurite pentru nevoile de prelucrare şi preparare a plantelor comestibile: seminţe de floarea-soarelui, de dovleac (bérbin^jiţî), de nuci ş.a. Dar şi jíru îl duce+í la olo.íştì. Dintre ultimele pe care şi le amintesc bătrânii satului este cea a Ciuhandrului, tatăl informatoarei FP.

Cazánu d^ji fert pălínca există şi el de multă vreme în dotarea unor gospodării. Este singura instalaţie care a rezistat timpului, mai mult decât atât, s-a perfecţionat. Instalaţia se compune dintr-un cuptór, un cazán propriu-zis, pentru fierberea borhotului de fructe dospite, răčitóru pentru distilat, toate fiind adăpostite într-o construcţie separată, cel mai adesea o cóln^jiţî, aproape de o sursă de apă necesară pentru răcirea şi obţinerea prin condens a lichidului, a pălincii, cu ajutorul roţii hidraulice cu cupe.

Că^uo+ăcié „fierăria” împlinea necesitatea de unelte agricole, pentru pădurărit sau realizarea unor mijloace de transport, pentru potcovit etc. Informatorii îşi amintesc că în Remeţi, În urmă cu 60-70 de ani, existau patru astfel de instalaţii: a Pétri Cúrtulu+i, lâ´ngî Tópliţî, a Mójiⁱ, în Po.i+ánî, a Găvríli Todéri+i Pétri+i Núţî, la Izvór, a Găvríli lu Mn^jiha+í, lâ´ngă Izvóru Móriⁱ, o a Pánculu+i. Instalaţiile aveau în dotare un cuptór, fo+álì, ilă+ú, čocán^ji şi baro+ási, cleşt^j de diferite dimensiuni etc. Foalele erau acţionate manual sau cu piciorul, cu ajutorul unei pedale.

Tráşca „paligonul” era un ferestrău acţionat de 2-4 persoane, cu o mişcare verticală, pentru despicarea buştenilor şi obţinerea scândurilor. Firézu şi jo+ágăru „mori de scânduri”, adăpostite sub acoperiş de şindrilă, acţionau pe principiul forţei apei cu ajutorul unei roţi cu ax orizontal, care punea în mişcare júgu cu pâ´nzî d^ji firéz, care despica buştenii. Părţile componente ale firézulu+i erau: júgu mobil cu firez, acţionat de o roată hidraulică, care transmitea mişcarea prin intermediul crâ´ngulu+i şi a curelei de transmisie. După 1960, locul firézelor l-au luat circularele (ţărcúlilì), acţionate cu energie electrică. Cele mai importante firézì erau a Čórt^ji (de pe Valea Leşului), a Čuhándrulu+i (Poiană), a Pétri Núţî, în apropierea centrului actual.