Greieri şi păpădii

Ce te vaieri, aedule, ce te vaieri, cu zeu chibzuit-ai

tu să te-ncaieri? Ce mintea ta a turburat într-atât,

c-ai scoate din aur jele oricând? Chiar nu mai afli

nici un drum napoi şi-ţi pare că din puşcă-ţi cânt-acum

Apollo şi nu din cimpoi? Hai, aede, a ta e vina şi

de-ai să cauţi să-i găseşti rădăcina, să nu te mire

c-ai să dai de-un vers, ce-ar fi putut să pară

învăţătorului nostru prea şters! O, dar ne-om duce

mai departe cum ne-om duce, nu totu-i bine iscălit

pe cruce! Tu să rămâi, alt drum s-apuci şi caii tăi

mână-i să se-nece-n clăbuci! Pe Kylon noi încă

îl căutăm, răzgândirea ta de ce ne-ar face pe noi

carul nostru să-l înturnăm şi ogoire voinţei?

(prelucrare după Octavian Blaga, N-AM SĂ UIT NICIODATĂ NIMIC ŞI TOTDEAUNA AM SĂ RĂZBUN, Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994)

N-am să mă-ncred vorbelor tale şi n-am să rămân,

oare pentru ce m-aş spăria atât de tare de-un spân?

Şi de-i negru drumul şi negreala pe cale se-ndeasă,

află azi de la mine că de teamă mie nu-mi pasă! Am s-alerg,

am să mă mistui, colb de vânt alungat am să şui

şi-am să mă-ntorc proaspăt la carne şi dulce, peşti

în jurul meu au să se repeadă s-adulmece!

De-aceea alerg, roibii-mi spre izbucuri păfugă-n neştire,

e o noapte scoasă din fire! Aşa c-am să plec, am să ies,

cu plângăcioase camene şi mieroase de zee blesteme

noaptea aceasta şi ascuţit mersul n-am să-mi petrec!

(prelucrare după Octavian Blaga, N-AM SĂ UIT NICIODATĂ NIMIC ŞI TOTDEAUNA AM SĂ RĂZBUN, Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994)

Nu mă-ndemna, zee, doar să m-apropiu, nu mă-ndemna

doar să te-ating, ştii tu prea bine aezii ce uşor se încing!

Ci nici nu vreau, zee, eu nici nu te vreau, nu-mi rupe mersul

cântului mieu spus pe şleau! Mai bine te du mânioasă

şi vinde-n Olimp dragostea ta mult cărnoasă! Degeaba

te-apropii, degeaba vii, zee, mieroasele-ţi vorbe de pe buzele

tale pe buzele mele iar să le pui, degeaba vii, zee, eu focul mieu

către tine eu azi îl încui! Braţele albe-ale tale şi goale

nu-mi mişcă pofta ropotitoare! Nici sânii vipii, nici şolduri

dugleşe, nici copasele tale milcuitoare! Sunt plin, zee, sunt

plin de zăvoare! Spre mine n-ai să afli cărare! Te-ntoarnă,

te du, te răzbună ori pregăteşte oricui o altă minciună!

(prelucrare după Octavian Blaga, N-AM SĂ UIT NICIODATĂ NIMIC ŞI TOTDEAUNA AM SĂ RĂZBUN, Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994)

Calea glasului mieu, Kylon, urmeaz-o, păduroase

stânci cu ochii să pipăim, prăvălirii lor răsunetul

să-l pândim! Ci vino, rădăcina ispitelor alte reteaz-o,

calea în urmă pentru alţii neteaz-o, oda mea să-ţi fie

îndemn şi potecă de flori, zeele toate să le-nfiori,

cum cântul mieu le-nfioară!

(prelucrare după Octavian Blaga, N-AM SĂ UIT NICIODATĂ NIMIC ŞI TOTDEAUNA AM SĂ RĂZBUN, Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994)

Hei, pacea pentru tine sunt eu şi n-ai găsit-o

încă, n-ai căutat-o! Dă-mi otrava buzelor tale,

lasă flăcări să muşte din trupu-mi, cu roade coapte

împrejmuie-mi ochii! Pe masă aşterne-mi smochini.

Pe pajişti de spini să ne prăvălim! Nu-ţi ogoi paşii,

nu-ţi ogoi focul, în voia-mi, în mijlocul cântului,

de valuri te lasă purtată! Braţele mele din unde

cărnoase-au să iasă şi-au să te coprindă. Pe apele

lungi ca morţi să plutim! Cu Lethe cea albă să ne nuntim!

(prelucrare după Octavian Blaga, N-AM SĂ UIT NICIODATĂ NIMIC ŞI TOTDEAUNA AM SĂ RĂZBUN, Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994)

Vezi norii rotunzi cum stau deasupra, luna

grea de-atâta lumină pâlpâind, stele triste

ici colo cu ochiul făcând? Ochi putrezi pe cer

ceafa-ţi apasă. A lor privire simţi cât îi de roasă?

În cealaltă noapte mai bine vino cu mine:

blând întunerec, nu spaime şi ştime! Un miel

negru te-a însoţi, în uitare şi bucurie te-a înveli.

Aşa că oda mea ca pe-o floare deschide-o. Grea

de polen va s-o vezi. În pistile intră şi şezi, nervii-i

pulsând anevoie de putere şi frumusinţă în stare

să-i crezi! În inima mersului chiar inima versului

va să o pun. Ci hai, cântul mieu din faţă vine, iubeşte-l

şi-n braţă-l ţine! Căci spun ce mi se spune şi nu-i aedul

acela ce minte, sunt doar cel ce aduce de Kylon aminte

şi-l ţine să nu pice-n hăuri înapoi de-a lui vintre! Nimeni

să-l cheme-n lumea asta iar n-ar putea, atâta de mare

îi această putere a mea şi nesătulă, necumpănită voinţa!

(prelucrare după Octavian Blaga, N-AM SĂ UIT NICIODATĂ NIMIC ŞI TOTDEAUNA AM SĂ RĂZBUN, Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994)

- Dezbată-te, aede, se rupe ziua blândă către noapte,

e vremea să te-nchini cu şoapte şi pietrelor, şi zeei,

şi celor trecătoare ce te îmbie astăzi cu-atâtea dulci

comoare! Aezi, veniţi să cântăm nu mizeria, nu

puţinul, veniţi să ne-astupăm ochii, urechile,

cu preaplinul, voce să dăm băuturii, asemănătoare

plămădelii lui Zeus o fată ne vreie-n desmierduri,

ne ţâie sâmţurile toate fierturi! Să flămânzim,

să bem, să uităm, mâniei focoasă cântare să dăm,

veniţi, aezi, cu mine!

(prelucrare după Octavian Blaga, N-AM SĂ UIT NICIODATĂ NIMIC ŞI TOTDEAUNA AM SĂ RĂZBUN, Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994)

Cred că de-atunci începem să îmbătrânim: când căutăm trecutul din noi.  Aşa, răscolind manuscrise rătăcite în sertare umflate de somn, dau  peste fragmentele ce vin dinjos, versuri scrise pe vremea când eram, şi noi, mai tineri şi “la trup curat”…

Prin vămi şi vaduri, în vals, fără alean,

pe vesele valuri vajnic vâsleam

şi vâslele aripi în vânt le vedeam!

………………………………………………………

Sunt zile de când Lethe mă poartă,

cumpănindu-mă moale să nu mă răstorc.

Moartă şi arca. Pita mi se topi în desagă.

Sunt zile de când arca mă poartă

pe marea furată din portul cvadrat.

Nici un gând nu m-apasă, nici am vreo hartă,

spre insula din ziua de ieri sunt plecat.

(1993)

Nu asculta de iscusite ispite, nici alte voci nu te oprească dela mers. Te-aştept. Curată-i calea, nu întârzia. Ci laolaltă om răzbate vis. Ne om vârî încet în gâtul beznei. Ia, rupe şi tu un codru uscat de paradis!

Şi ochii desgoleşte-i, inima, trupul. Cărarea îmbat-o, pe gura beţiei tu gura-ţi aşează. Iarba cuvântului împleticeşte-o şi împle-te de noapte cum de lună lupii. Nu-ţi zdrumeca lacrămile, nu-ţi ogoi câinii mâniei, mai bine pe câmpia întinsă slobozi s-alerge şi pască lacomi din carne de zeu. Nu-ţi înturna ochii, nici gândul nu-l lăsa alene să ciupească pasul.

Să alergăm, să alergăm, în spatele nost ne e masul! Fii zornic, călăuză-ţi sunt, şi inima-mi, crepând-o ca e-o nucă,-naintea-ţi ţi-o alung. E sâmburele copt şi-i roşu şi-i sâlhui.

O stanişte-o să ai: c-a nimănui.         (1993)

………………………………………………………………………

Murit-au faptele lor, mort e şi gândul. Căci cine

s-ar mai încumeta războiul acest să-l purceadă?

Acum strein domn ne trăieşte memoria,

lui noii poeţi îi cântă, grea, gloria!

Dar nu suntem noi părăsitorii de luptă,

noi suntem cei ce-am fost alungaţi

departe de-a războiului nuntă!

Iar eu voi să-i cânt pe ai noştri ţiitori de făclii,

pe ei voi să-i caut, să-i cânt, să-i învii!

Zeul strein ucis-a aezii cei vechi,

nu-i cin’ purta glasul răsculător peste munţii

cărunţi. Cine-a găsi oare spre Aides dosnice

punţi şi atât de roasă memoria?

Scurma-om pământul acolo unde se ştie

nemernicită-amintirea lui Kylon, preavrednicul

frate ale nopţii şi-al urii, o veste pe vrerea-i

să semănăm! Să ducem cu noi blesteme

şi ploile, să nu se răstoarcă, smomiul,

din morţi, pacoste serii întregi!

Până la capăt pe liră lâna cuvântului vreau

să o torc, pregătit voi fi pentru orice

bătelişti, camene sucite să fie primprejur

n-am să las, c-un cânt eu de luptă şi-o laudă

vieţii vreau astăzi să mas!

Îngână-mi, muză voinică, asemenea fapte,

nu curgă azi lacrămi, ci curgă azi vin,

şi sânge să curgă, fără apă-nlungite!

Vă ducă azi chibzul şi ochii-n Thessalia,

în spatele vostru-i e coada şi larma

până la thracii din funduri de munţi.

Veniţi după mine pe-ascunsele punţi!

Suntem în Arhos. Norii-s cărunţi. Jarişti

şi hoituri ai să înfrunţi. Te-ntâmpină vuiet.

Valea te-nghite. Şi-i noapte, o noapte

cu grele copite. Arborii-s strâmbi. Nemirositoare

sunt florile. Oi mari şi grele te petrec, şi capre.

Nici un cioban, nici un om - nicăieri.

Cum rumegă tauri în grajduri auzi.

Suflul în tine-l îndeşi. Liniştea cu paşi mari

de tine se-apropie. Ca un peşte eşti în mrejele ei.

Înainte drumul e lung, în jur doar copaci

şi părăul fără glas alunecă din când în când

pe prundiş. Să-ntorni privirile nu-ndrăzneşti.

Cel mai iezit drum e drumu-napoi.

În stânga copaci, în dreapta copaci,

tu calci pe pietre cu grijă zgomot nici tu

să nu faci şi apa curge-ndesat,

parcă-mpinsă de haite de draci.

Aluneci pe-o piatră, te uzi, te rădici,

ochii ţi-i sparie-un cuib de furnici,

în dreapta copaci, în stânga copaci,

înainte apa-mpinsă de haite de draci.

Încă un pic şi e satul, sub pietre mari

ascuns de sub cer. Întunerecul muşcă

din acoperişe. Gligani de sânge pe flit,

de lut pe rărunchi. Omăt s-a aşternut

pe pietrele cărării. Dorm copacii în rădăcini.

Luna hăţeşte ţolul beznei pe spinarea

satului. Casele-s scunde şi-n tinda

oricărui, o desagă rotundă cu pământ,

o desagă albă cu pământ negru.

Thraci sunt oamenii aceştia şi ei zic

că au venit de departe, zeul lor

să-l întâmpine, de ai lor alungat,

să iasă de sub pământ la iveală.

E ultima casă: chiar sub stânca aceea,

locul de unde-a plecat bezmetec Kylon,

din munţi, neasemuitul voinic.

Păşeşte spre poartă, păşeşte statornic.

……………………………………………………………

(1993)