Doi parteneri respectabili de blogosferă m-au eliminat din blogroll-ul domniilor-lor, după ce au onorat multă vreme greierii şi păpădiile mele cu o legătură directă. S-a petrecut fără avertisment sau explicaţii. Am trăit un scurt moment de nedumerire, după care gândul mi s-a împăcat cu păţania. Cum astfel de momente de nedumerire mi s-au dăruit cu nemiluita înainte vreme, ba chiar de la oameni cărora le-am pus inima la picioare, ca preş, să calce prin gunoaie fără să se murdărească pe tălpi, acum – când era vorba doar despre colegialitate aleatorie – nu mi-a fost greu chiar deloc să-mi văd de trebuşoare fără să mă împiedec în vreo lacrămă.
Mi-a fost clar: pentru cine ştie ce motiv, pe care nu-l puteam bănui, n-am mai încăput în inimile domniilor-lor. Oarecum, aş fi vrut să înţeleg de ce. Mă ştiu un om plin de lipsuri şi încă mă strădui să mai îndrept ce se poate. Nenumiţii fiind înzestraţi cu admirabile calităţi, în mintea mea un astfel de procedeu le-ar fi reclamat minimul gest de decenţă de a mă avertiza asupra despărţirii. Cu sau fără motivaţia aferentă.
În lipsa unor politeţuri de ăst fel, care aparţin, desigur, unei lumi pierdute, tot ce pot gândi e că nenumiţii mei foşti parteneri de blogosferă au socotit, probabil pe bună dreptate, că acest blog e neinteresant, ba, mai mult, că orice alăturare mai încolo cu greierii şi păpădiile mele le-ar aduce prejudicii. De imagine. Sigur că pare curios: acest gest vine în absenţă, când nu mai postasem nimic preţ de câteva luni; dar oamenii au revelaţii, iar dragilor mei nenumiţi trebuie că asta li s-a întâmplat: luni şi luni de zile n-au dat atenţia cuvenită măruntelor rânduri din spaţiul meu virtual, păstrând link-ul acesta care, bang!, boc!, subit, le-a provocat repulsie.
Nu-mi rămâne decât să-i rog de iertare pe respectabilii foşti parteneri că i-am obosit cu mâzgălelile mele; de încă o iertare că au ţinut atâta amar de vreme link-ul spre blogul de faţă în preţioasele bloguri ale domniilor-lor; şi de o altă iertare că dânsumi nu sunt capabil de reciprocitate: legăturile către blogurilor lor vor rămâne în blogroll-ul meu în continuare. Eu n-am dat afară pe nimeni, niciodată, din casa mea.
Cât despre inima mea, e prea mare pentru a nu fi loc, până mai bate, pentru cei care mă iubesc, pentru cei care nu mă iubesc, pentru cei care mă duşmănesc sau, ştiu eu?, mă urăsc, ca şi pentru cei cărora le sunt absolut indiferent.
Sancta indifferentia!
0 Răspunsuri to “Collegiale”