Epiharia V
Bine-ai venit în sufletu-mi, femeie!
Când stăm pe beznă, la lumină, seara,
şi lumânarea-aprinsă îşi picură ceara,
cu gura ta ce amiroase-a fluturi
pe buzele-mi amare lin aşezi săruturi.
E poate dimineaţă seara
în sufletu-mi când caţi
cu lumânarea…
Dar cred că am tăcut
când tu, ştergându-ţi fruntea apăsat,
simţind puterile că te-au lăsat,
ai întrebat: mai o fi mult ?
Plecasem de cu noapte de acasă.
Căldura e acum şi roşie, şi deasă.
Ai vrea printre fagii rotunzi să ne-ascundem
şi iar mă-ntrebi: unde suntem ?
Te-acoperi cu umbre mânioase de pin
şi mă ameninţi lung la tine să nu vin.
Îmi stă un vers pe inimă. Ţi-l spun:
ceva cu iarbă tristă, pace şi tutun.
Mânia-ţi creşte deodată şi mai mare.
Ai să mă-nghiţi cu haine,
îţi spun că mi se pare.
O, tu, privighetoare,
nu ţi-au ieşit prin suflet răni amare,
n-ai gâtul gol şi penele murdare -
de când uitat-ai inima în soare ?
Până la capăt cât o mai fi oare ?
Nu-i cine mă-ntreba,
în ochi zvârlindu-mi sare,
de când te-ai aburcat la umbra unui brad.
Cu rugăminţi la picioare degeaba îţi cad.
Floarea, grea de polen, stă să cadă.
Nici o albină nu trece s-o vadă.
Ca-n crengi s-a prins vântul
de pletele mele. Mă opresc.
Dincolo – cerul sumar
îmbrăcat. Un semn îi cerşesc
că dragostea noastră nu-i în zadar.
Că sufletul mi-e fără noimă amar.
Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997
