Epiharia IV

Astăzi nu mai sunt crud. Astăzi nu mai răzbun.

Mă uit în spate: viaţa. Din viaţă iese fum.

Şi cum să cred în viaţă, când ea se face scrum ?

Am s-o aştern sub vânt, la margine de drum.

Acolo am s-o arunc, sub pietre am s-o pun.

Tone de femei mi-au pipăit inima,

dar una singură mi-a usturat-o: ea.

O, femeie, tu mi-ai împroşcat sufletul

cum împroşti cu piciorul un cuib de furnici!

Gândul la tine mă face tot arici.

Mă-nec încet în seară ca-n nămol.

E parcă neagră aripa morţii sol.

Pe cruce, trei cuvinte ca un bici:

ehei, octavian blaga a trecut pe-aici,

a iubit o femeie, a ucis un arici!

Ehei, octavian blaga a trecut pe-aici,

a suflat o păpădie, a iubit o femeie,

pe umerii lui şed câţiva copii mici…

S-a răstit la moarte şi-a întrebat-o: ce e ?

Căci moartea s-a prins prin sângele-i să treacă -

e voie, niciodată nu l-a-ntrebat dacă.

Dar, ehehei, octavian blaga

a închis moartea în venele lui

- aedul nu dă socoteală nicicui -,

doar noaptea câteodată o lasă să mai iasă,

să pască printre stelele albe

întinse lung pe masă.

Octavian blaga a fost un copac, într-o zi,

ale cărui crengi erau braţe deschise,

deşi ostenite de-atâta iubire.

O, femeie, de dragostea lui mai ai ştire ?

Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997

• poezie