Epiharia III
Să ştii, femeie, pe buza prăpastiei, lată,
şi soarele mi-a părut răsărit din covată.
Covata aceea în care tu
îmbăiezi pruncii. Aşa-mi păru.
Aşterne-mi masa şi vino să-ţi cânt
poemul acesta ce-mi susură-n gând!
Aşterne-mi pe masă şi brânza, şi clisa,
nu uita pălinca, proscrisa!
Căci am să închid ochii
în braţele tale
şi am să mă scald în lacrimile tale
ca în apa dulce a Lethei!
Pentru că totuşi,
murim. Murim şi nu ştim. Murim şi venim
în faţa zeului
dragostea să ne-o spovedim.
Aşa că oameni, să închinăm cu ţoiul de pălincă!
Iar tu, femeie, să ne iubim, fiindcă
de tine nimic nu mă desparte.
Nici oamenii.
Nici preasfinţia ta, moarte.
Vom fi departe, -n moarte, ne vom iubi senini
pe malurile Lethei, printre platani şi crini.
Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997
