Epiharia II
Am plecat făr-o vorbă, făr-o mângâiere, făr-un sărut.
Am zăbovit în poartă şi poarta m-a durut.
Ai zăvorât-o însă pe dinăuntru şi
când mi-am lipit urechea de geam
ţi-am auzit bătăile inimii.
Mai târziu m-am întors până-n prag şi vegheam,
te auzeam cu sughiţuri cum plângi şi tăceam.
A trece atâta vreme de-atunci…
Oi veni de departe şi-oi auzi că ai prunci.
Te-oi zări din întâmplare pe drum
şi mi-i spune că-n tine
amintirea mea toată-i scrum.
Mi-a venit însă cu greu să te-ntreb
de ce mai porţi inelul acela cu cerb,
de ce te-mbraci uneori ca şi când
ai veni la mormânt să mă-ntâmpini plângând,
de ce la fecior îi zici octavian
şi-i iute la mânie
ca pe limbă o rădăcină de hrean
şi de ce atunci când eu nu te văd
o lacrimă-ţi curge din ochi
şi-apoi un prăpăd…
Femeie, mi-i tare dor de tine!
În sufletu-mi, printre ruine,
tu, rătăcind, singură eşti vie.
Dragostea noastră moartea n-o ştie.
Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997
