Greieri şi păpădii (IV)

Nu dintotdeauna. De o vreme. De o vreme, tac. Îmi tac cuvintele, îmi tac tăcerile.

Odinioară, aveam patrie, odinioară, aveam părinţi, care, la orice trăznaie de-a mea, îmi dăruiau nu o palmă, cum s-ar fi cuvenit, ci un sărut. Chiar când trăznaia nu s-ar fi cuvenit.

Ultimul meu periplu, pentru care am suspendat activitatea acestui blog, şi aşa mediocră, şi altele, atâtea, cum îi anunţam pe eventualii cititori ai acestor mărunte rânduri, a fost unul pan-european. Prin nu ştiu ce noroc, am putut parcuge pe repede mai toată Europa. Şi insista, ici-colo, unde am simţit eu că e de insistat.

Cum e această mare patrie grecească, a Ciprului, unde, într-o Enosis deplină, necum a României cu a Moldovei, steagul cipriot nu poate fi arborat fără steagul Greciei alături.

Printre altele, aveam sarcina să caut elemente pe care să le aduc drept modele acasă. Nu că nu ar fi oameni cu minte şi la noi (sau, mă rog, de la noi), nu că nu ar fi fost în trecutul românesc atâtea şi atâtea. Sunt înciudat, pentru că doar dacă vin din altă parte sunt bune şi la noi. Eventual.

Atât ar fi trebuit, cred, să arăt unui anume institut, încremenit în tipare, cum se poate. Nu aveam cele mai mari ambiţii. Acelea s-au spulberat. Atâta, puţin.

Am revenit cu o mare, tare mare durere: de fapt, toate aceste elemente sunt în surplus la noi, doar că noi ne batem joc de ele. Ne batem joc de ele, ne batem joc de oamenii care ştiu şi ar vrea.

Am venit aşa după o lună prin Europa: ca o un om care a înţeles că şi-a pierdut patria. În negura istoriei. Făcută de alţii, cum vor ei.

Am venit acasă plângând. Şi fiecare mic detaliu al societăţii româneşti m-a făcut să plâng iar, şi iar, şi iar. Fiecare mic detaliu, că ţine de bădărănie, de prostie sau de şmecherie.

Fiecare detaliu, că sunt gândacii de pe Otopeni, că sunt şobolanii din Gara de Nord, că sunt toaletele publice, că sunt ambulanţele care nu se mai opresc, că e traficul infernal şi şoferii tot mai urâcioşi, că e femeia de la ghişeu care nu are timp, că sunt ţiganii cerşind în intersecţii, că sunt…

După ani şi ani de călătorii, în Statele Unite şi Europa, care nu mi-au putut reteza speranţa că în România există un viitor, că în România se instalează cu încetul o ierarhie a meritelor, am revenit, în pragul Paştelor anului 2008, să rostesc, înecat în lacrimi: nu mai pot trăi în ţara mea.

Nu mai am patrie, decât oasele strămoşilor mei.

Şi nu am tăcut, cum îmi făcusem obiceul. Am spus-o, nu foarte tare, dar cât să mă audă tatăl meu. Tatăl meu, care ştie. Tatăl meu, care tace. Care şi-a mutat patria în fiul său. În speranţa că fiul său.

Şi marea inimă a tatălui n-a mai îngăduit. Fiul său, cu patrie cu tot, într-o mică nouă veşnică Eneidă. Palma cuvenită, sărutul necuvenit, patria pierdută, fiul pierdut. Ce ecuaţie uşoară, ce ecuaţie de zi cu zi în ţara mea ucisă.

Şi inima tatălui meu nu a mai îngăduit.

Dar ce e un infarct în România de azi? O banalitate. Am un prieten de-o vârstă cu mine care a trecut prin asta. Ce să te miri de părinţi? Pentru ei, e parcă o obligaţie.

Ce avem noi de făcut, cei care suntem la această vârstă a puterii depline, ce putem noi face în ţara noastră, pentru părinţii noştri, pentru urmaşii noştri?

Şi-am să tot plec şi-am să tot vin şi tot am să întreb, dar ştiu: răspunsul nu-l voi dobândi vreodată.

Privesc spre muntele din faţa casei familiei mele din Remeţi şi văd cum unde odinioară era păşune au înaintat arbuştii şi scaieţii.

Iarăşi o să mâncăm noi buruieni, ca pe vremea războiului, îmi spune un bătrân din sat.

Se aud greierii, tot mai grav. Toate păpădiile şi-au luat zborul.