Cântec pierdut

Nicicând n-am să pricep de ce

privirea ta se-ntoarce rece

pe lângă mine rece trece

când paşii dintr-o întâmplare

ni se-mpreună-n burgul mare

în burgu-acesta rece-n care

obişnuiam odinioară

să ne iubim într-o cămară!

Sau ne iubeam doar într-o doară?

Obişnuiam odinioară

să ne petrecem într-o vară

ce azi aud c-a fost amară.

Tu ai ales altă cărare.

Parfumul tău de nepăsare

m-a înjughiat şi încă doare.

Dar cel puţin să ştiu de ce

un zâmbet ochiul tău s-aplece

nu poate-atunci când mă petrece…

0 Responses to “Cântec pierdut”


  1. No Comments

Lasă un Răspuns




Fundamente

"Ultima mea voinţă Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea ; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele. Câmpeni 20 decembrie 1850" Avram Iancu