Greieri şi păpădii

Dacă locuiţi în vestul României şi nu vorbiţi maghiara, începeţi să aveţi o problemă. Tot mai multe anunţuri de angajare solicită cunoaşterea limbii maghiare. Până la un punct, n-o fi foc, că doar afacerile îşi au regulile lor. Dar, de la un punct încolo, e foc, că miroase a altceva. Aşa e şi un anunţ de angajare la Biblioteca judeţeană “Gheorghe Şincai”: http://www.bibliobihor.ro/?fid=10&sid=2&news=87&m=3&r=1

Pe lângă cerinţa cunoaşterii limbii maghiare (pardon, trebuie să fii de-a dreptul “vorbitor de limbă maghiară”, nu să cunoşti “o limbă de circulaţie internaţională”; care e diferenţa între a cunoaşte şi a fi vorbitor, în accepţiunea… biblioteconomică! de la vest de Carpaţi, bănuiţi şi dumneavoastră) şi pe lângă alte cerinţe, poziţia la care fac referire mai solicită două trebuşoare care mă fac să zâmbesc: dom’le, trebuie să ai neapărat “studii medii pedagogice” şi “vechime în domeniu sau în învăţământ primar sau preşcolar” de minim şase ani.

De ce zâmbesc? În urmă cu câţiva ani, un atunci-prieten ajuns într-o oarecare poziţie într-o oarecare administraţie, aflând că tocmai renunţasem la o anumită poziţie în cadrul unui anumit cotidian, s-a grăbit să mă cheme la dânsul, să lucrăm împreună. Şi, temându-se ca nu cumva să fie preferat pe poziţia respectivă altcineva, de către cineva mai puternic ca dânsul, a început să pună nişte condiţii de participare la concurs exact după profilul meu. Acum, ce şanse erau să mi se găsească… un geamăn?

Desigur, nu m-am dus la concurs şi am rămas şi fără prietenia omului, pentru că am zis câteva, cu mirare şi, poate, cu nesimţire. Nu se face să îi spui unui om mai în vârstă ca tine ce a ajuns. Se crede că, mai devreme sau mai târziu, tot aşa ajungem toţi. Ne aplecăm de spate…

De aceea, aviz amatorilor dornici să profeseze în viitorul nu foarte îndepărtat în vestul ţării: vorbiţi maghiara?

Dar de ce nu? Limbă frumoasă, cinste cui… te rupe!