Fu un vis straniu: se făcea că pribegeam spre casa unui prieten. O casă frumuşică, la o margine de drum, la care chiar dânsumi pusesem pietre în fundaţie. Priveam clădirea cum se contura, nu foarte înaltă, cu multe artificii, însă fără acoperiş, fără ferestre, dar cu o poartă mare, cu lacăte. Prietenul meu o ţinea într-o petrecere şi-am îndrăznit din poartă să îi strig: prietene, mai este mult de muncă! Nu e simplitatea mai frumoasă? Cu cât ai irosit în artificii, puneai acoperişul, vine iarna!
Ce treabă ai tu, s-a răstit la mine prietenul, cu lehamite. Nu, nu era treaba mea. Dar chiar şi aşa, zice-se că la aia sunt buni prietenii: să nu tacă. Gândind aşa, numai ce stam să-mi lămuresc prietenul, şi s-a adunat o haită de javre prin preajmă. Aşa e la petreceri, simţeau, într-adevăr, mirosul de sânge proaspăt şi dărnicia celui ce se înstăpânise. Sacrificiul era la un pas. De hărmălaie, nu ne-am mai auzit, eu şi prietenul meu. Javrele lătrau şi mai n-ar fi rupt o bucată din carnea-mi.
M-am lăsat păgubaş. Preţ de o clipă, chiar am aşteptat ca haita să se dumirească: nu era carne de rupt. Ba mai aşteptam să mă tragă prietenul în casă. Nu s-a întâmplat, nici una, nici alta. Şi m-am lăsat păgubaş, pentru că nu mai era nici o bătălie de câştigat. Şi să-mi pun ghioaga pe nişte javre, nu-mi dă mâna.
Când m-am trezit, am pribegit de-adevăratelea spre casa aceea a prietenului meu. Erau afară, ca în vis, puzderie de javre. Numai că stăpânul nu mai era nicăieri: se ascunsese după lacăte sau fugise? N-o s-o mai ştiu, m-a prins şi pe mine lehamitea să îl caut.
0 Responses to “Lehamite”