Lehamite

Fu un vis straniu: se făcea că pribegeam spre casa unui prieten. O casă frumuşică, la o margine de drum, la care chiar dânsumi pusesem pietre în fundaţie. Priveam clădirea cum se contura, nu foarte înaltă, cu multe artificii, însă fără acoperiş, fără ferestre, dar cu o poartă mare, cu lacăte. Prietenul meu o ţinea într-o petrecere şi-am îndrăznit din poartă să îi strig: prietene, mai este mult de muncă! Nu e simplitatea mai frumoasă? Cu cât ai irosit în artificii, puneai acoperişul, vine iarna!

Ce treabă ai tu, s-a răstit la mine prietenul, cu lehamite. Nu, nu era treaba mea. Dar chiar şi aşa, zice-se că la aia sunt buni prietenii: să nu tacă. Gândind aşa, numai ce stam să-mi lămuresc prietenul, şi s-a adunat o haită de javre prin preajmă. Aşa e la petreceri, simţeau, într-adevăr, mirosul de sânge proaspăt şi dărnicia celui ce se înstăpânise. Sacrificiul era la un pas. De hărmălaie, nu ne-am mai auzit, eu şi prietenul meu. Javrele lătrau şi mai n-ar fi rupt o bucată din carnea-mi.

M-am lăsat păgubaş. Preţ de o clipă, chiar am aşteptat ca haita să se dumirească: nu era carne de rupt. Ba mai aşteptam să mă tragă prietenul în casă. Nu s-a întâmplat, nici una, nici alta. Şi m-am lăsat păgubaş, pentru că nu mai era nici o bătălie de câştigat. Şi să-mi pun ghioaga pe nişte javre, nu-mi dă mâna.

Când m-am trezit, am pribegit de-adevăratelea spre casa aceea a prietenului meu. Erau afară, ca în vis, puzderie de javre. Numai că stăpânul nu mai era nicăieri: se ascunsese după lacăte sau fugise? N-o s-o mai ştiu, m-a prins şi pe mine lehamitea să îl caut.

0 Responses to “Lehamite”


  1. No Comments

Lasă un Răspuns




Fundamente

"Ultima mea voinţă Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea ; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele. Câmpeni 20 decembrie 1850" Avram Iancu