Nici cireşile nu s-au mai copt…

O fetişoară, la o ferestruică, privind cum ninge în noapte, sta gânditoare, când îi păru că-l vede pe Moş Crăciun furişându-se prin ogradă:

 

Nici cireşile nu s-au mai copt…

Câte zile sunt? Vreo opt

de când tata a plecat, s-a dus…

Tot mai cred că s-a ascuns

dindărăt, în şură, în poiată…

Pare-mi că-l aud câteodată…

 

Uite, Ştefu’, Moş Crăciun i-afară,

vine Moşu’ la noi, scoală!

Şteful doarme însă ca o pară,

ca o pară, pe-un raft, în cămară.

Ce să-i cer lui Moşu’, dacă vine?

Nu ştiu. Mă mai socot, bine?

Parc-aş vrea pe tata să-l aducă

în dar, pe tata acas’ să-l aducă…

Nu mai ştiu al câtulea Crăciun

se tot duce fără tata bun.

 

Moş Crăciun, să ştii de-acuma:

nu mai vreau păpuşi niciuna!

Doar acasă să-l aduci pe tata,

altceva nimic nu-ţi cer şi gata!

Nu mai vreau păpuşi niciuna,

nu mai vreau nici stelele, nici luna,

vreau să vină tata şi să-mi zică

că-s frumoasă, chiar de-s mititică!

Nu mai vreau nici stelele, nici luna,

altceva nimic nu-ţi cer de-acuma,

doar acasă să-l aduci pe tata,

nu mai vreau păpuşi şi gata!

 

Dacă nu ştii unde-i tata,-aşteaptă,

îţi spun eu, că sunt deşteaptă.

Şi să-i duci o scrisorică

îţi dictez acuma, acuşică.

Scrie tocmai cum îţi spun:

 

“Tata bun,

hai acasă de Crăciun!

Eu cu fratele şi eu cu mama,

noi acuma ne-am dat seama,

nu mai vrem păpuşi, nici casă,

numai dumneata să vii acasă.

Nu ne trebui’ bani, nici de mâncare,

n-o să mai strigăm în gura mare,

nu e bună pâinea de nimic,

dacă n-o-mpărţim cu tine-un pic.

Hai acasă, nimic n-am schimbat

pe aici, de când ai plecat.

Vino, tată, frăţiorul meu

strigă tata tot mereu,

mama se tot uită din cerdac,

eu nu ştiu cum să-i împac.”

 

Hm!… Asta-i tot. Pune jos pana.

Ba semnează-mă acolo: Ana.

 

Doar un gând şi dorm de-acum:

nu mai cred în tine, Moş Crăciun,

dac-acasă nu-l aduci pe tata!

 

Şi se cufundă în vise fata…

0 Răspunsuri to “Nici cireşile nu s-au mai copt…”



  1. Niciun comentariu până acum.

Lasă un Răspuns




a

Fundamente

"Ultima mea voinţă Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea ; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele. Câmpeni 20 decembrie 1850" Avram Iancu
Nu ni se potriveşte nici un model extern de civilizaţie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la mijloc de drum, între preistorie şi electronică. Nu avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri căutând petrol şi oţel şi negăsind decât cimitire de folclor şi limbă. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal