Cam aşa trebuie să fi fost prima oară – spre şapte ani în urmă? – când am pus chiar piciorul meu în ceea ce cu ruşine trebuie să scriu că se cheamă şi acum “Republica Moldova”…
Noaptea târziu am ajuns şi am rămas până cerul a început să-şi schimbe faţa. Eram pentru prima oară pe plaiurile acelea furate ale Moldovei lui Ştefan. Eram şi bucuros, şi plin de emoţii, şi trist, şi ruşinat. Vinul însă, vinul acela trandafiriu, cel mai bun vin, mă copleşise. Nu puteam să îl beau cum îl beau moldovenii: până la fund, dintr-o înghiţitură. Îl beam cu inima, nu cu gura. Îl simţeam inundându-mi sufletul. Îl beam ardeleneşte, degustându-l, fără grabă. Apoi, zăpada, vântul, troienele. O scară sta sprijinită de zidul casei, iar în capul scărilor şezuse luna când am coborât în pivniţă, la butoi. Scara era tot acolo, doar luna şi moldovenii mei se duseseră la culcare. Îmi fusese prea dor de Basarabia să mă pun şi eu în pat, cu toată oboseala celor douăzeci de ore de condus, cu toată mânia ce o adunasem în vama dintre cele două ţări româneşti. Am rămas cu paharul de vin, în frigul ca de moarte, să privesc răsăritul.
Se însera, când m-am trezit. M-am sculat din pat înciudat, cum putusem să dorm atâta. N-aveam decât o săptămână în Basarabia, nu aveam vreme de dormit. Vroiam să ajung peste tot, la Chişinău, la Soroca, la Bălţi. Aş fi vrut să fac cumva să îi sărut pe Vieru şi pe Dabija. Aş fi vrut să îi sărut pe toţi moldovenii. Aş fi vrut să îi iau pe toţi în braţe şi să îi aduc acasă.
Mi-am revenit cu greu după ce am înţeles că prea multă aşteptare îi făcuse şi pe românii din “Republica Moldova”, ca şi pe românii din România, prea apatici. Un stat românesc în care comandă ruşii, altul, în care comandă americanii. Iar noi, ca totdeauna, ne împăcaserăm cu soarta.
Aşa sta neamul românesc când am trecut prima oară prin Basarabia. Mi-era milă de ei, mi-era milă de mine. Butoiaşele de vin se goliră pe rând, vinul era singura certitudine în Cărpineni, la începutul secolului XXI.
- Noi, moldovenii, îmi spuse gazda mea, am fost de o sută de ani tot cotropiţi. Au venit ruşii, apoi au venit românii, apoi iar au venit ruşii. Acum suntem iarăşi independenţi. Trebuie să ne întărim economic, să ne putem uni cu Moldova care e la România.
Doamne, ce faci cu noi, am exclamat. Dar Dumnezeu nu mai aude demult întrebările neamului românesc. Dumnezeu doarme, cum spune cântecul popular, cu capul pe-o masă-n rai, şi de noi nu are bai.
Ştiam că nu are sens să încerc măcar să îi fac gazdei mele o demonstraţie logică. Ştiam că nu, vorbind aceeaşi limbă, vorbeam alte idei. Am strâns doar în pumn un Ştefan în miniatură, o statuetă minusculă de gips reprezentându-l pe Ştefan călare.
Nu ne mai unim niciodată?!, am gemut, şezând trist, cu picioarele bine înfipte în zăpada basarabeană.
0 Răspunsuri to “Amintirea unei tristeţi”