Tudor Gheorghe: “Am trudit de mi-au sărit ochii din cap să pun în valoare versul, poezia şi cântecul românesc”

 

Găsesc, în arhiva personală,  un interviu pe care mi l-a acordat Tudor Gheorghe în urmă cu câţiva ani. Reiau aici câteva fragmente, acum, în pragul zilei domniei-sale de naştere, pornesc un patefon prăfuit, închid ochii şi muzica lui îmi îmbrăţişează toate simţurile. Aceasta este fericirea.

 

- Mai există părul acela în care vă suia tatăl dvs. să cântaţi când aveaţi cinci ani?

- Nu mai există, din păcate… Odată cu instaurarea noii ordini a agriculturii socialiste, când s-au desfiinţat haturile, mejdinele, unde era acel păr, s-a terminat cu umbra dintre proprietăţi. Dar era frumos pe vremea aceea. La prânz, oamenii se aşezau şi mâncau la umbra acestor pomi. Când s-au desfiinţat haturile, mejdinele, a rămas o singură tarla. Îmi aduc aminte că circula un cântec foarte frumos pe atunci: „Fir-ar dracu’ tarla lungă, nu tu soare, nu tu umbră”. Folclor nou. Mă bate gândul să descopăr cântecele aşa zise din folclor nou, care sunt extraordinare, unele dintre ele, dar cele ascunse, nu cele oficiale, acelea cu termocentrale, cu tractoare, cu realizări…

- Tatăl dvs. a fost, ca să-l citez, „un an lângă Căpitan”. V-a povestit ceva despre anul acela?

- Tata a fost lângă Codreanu, zicând aşa, când avea 13 ani. N-a povestit niciodată despre asta, considera probabil că era periculos. El a fost, de fapt, trimis de popa din sat alături de legiune, căci ei adunau copiii cei mai inteligenţi din sat. Legionarii înfiinţaseră restaurante la concurenţă cu organizarea bine pusă la punct a evreimii. Construiau un restaurant legionar lângă unul evreiesc şi dădeau la jumătate de preţ. Şi atunci, aveau nevoie de copii, la spălat vase.

- Aşa a intrat tatăl dvs. în politică…

- Da, la 13 ani. S-a terminat repede, căci, în timpul Rebeliunii, s-a întors acasă plin de păduchi. El a început să devină în sens adevărat adept al ideilor Legiunii în timpul puşcăriei. Acolo s-a întâlnit cu spirite înalte şi gânditori, adevăraţi mentori, de la Nichifor Crainic la Radu Gyr. Acolo a realizat probabil doctrina legionară şi a îmbrăţişat-o.

- Vă mai pasă, astăzi, domnule Tudor Gheorghe?

- Aoleu! Din ce în ce în ce mai tare! Am lăsat probabil acel spectacol cu Mie-mi pasă, de ani de zile nu l-am mai prezentat, pentru că el, probabil la anu’, va apare într-o variantă îmbogăţită. Ce am făcut eu atunci, era la şapte ani de la Revoluţie. Or, vreau acuma să vedem, la 15 ani de la Revoluţie,  ce s-a întâmplat. Şi voi analiza la fel, destul de acid, noua clasă politică, care s-a aşezat. Au început să devină profesionişti politicienii noştri, care erau nişte amatori, la început…

- Vă mai întâlniţi cu poeţii ale căror versuri le cântaţi?

- Cu Păunescu mă-ntâlnesc, mă întâlneam mai des când avea acces la televiziuni şi mă invita la emisiunile lui. Acuma, sporadic. Îl invit la spectacolele mele şi vine. El e senator de Dolj şi, când vine la biroul senatorial, îmi mai dă un telefon, ne mai vedem, mai vorbim. Eu am rămas oricum în afara sferei politicului definitiv şi cred că şi în afara lumii politice.

- Nu vă preocupă nici mondenităţile…

- Există reviste de specialitate, care trăiesc din vorbe, din bârfe, sunt interesate numai de viaţa vipurilor, vedetelor. Or, eu n-am fost niciodată o vedetă, eu am fost un om care a trudit de mi-au sărit ochii din cap să pun în valoare versul, poezia şi cântecul românesc. N-am timp de locuri din alea, să mă duc acolo, unde se învârt şi se desfac atâtea, în Bucureştiul ăla, să aflu pe cine mai îmbracă Botezatu sau Dezbrăcatu, la întâlniri mondene… Lucruri care nu cred că sunt importante, dar e nevoie, mă rog, de o asemenea piaţă în democraţie.

- Când vă simţiţi mai bine: când vă aplaudă academicienii sau ţăranii?

- Nu fac diferenţe. Spectatori sunt, şi unii, şi alţii. Dacă înţeleg ce fac eu pe scenă, aplaudă.