M-am născut în aceeaşi zi cu Tudor Gheorghe, pe 1 august, la aproape trei decenii distanţă. Am primit muzica şi inima lui Tudor Gheorghe din acea primă zi ca pe o carte de învăţătură, fără de care m-aş crede azi tare sărac.
Îmi amintesc prima dată când l-am văzut la televizor pe Tudor Gheorghe: eram cu bunicii mei, la Remeţi, scăpaţi, şi eu, şi sora mea, de rigoarea părintească: ne erau plecaţi părinţii de-acasă, iar bunicii ne făceau, cum altfel!, toate poftele. Îmi amintesc seara aceea când Tudor Gheorghe s-a uitat la mine de la televizor: a urmat prima noapte când am stat şi m-am uitat la stele. M-a lăsat bunicul, care, apoi, s-a dus printre ele.
Aşa s-a făcut Tudor Gheorghe, în mintea mea: ca şi grămada aceea de stele, pe care o descoperi prima dată în viaţă, în fiecare noapte.
Azi, la peste treizeci de ani ce îi am, Tudor Gheorghe mi se pare la fel de fabulos ca în copilărie. În anii adolescenţei din care am ieşit de curând, Tudor Gheorghe m-a salvat, de câteva ori, de la înec, mi-a pus pe suflet, de multe ori, chef de poezie, m-a apropiat de oameni pe care îi iubesc. Foarte probabil să îmi fi terorizat, uneori, companionii: în maşina mea, nu ţineam decât casete cu Tudor Gheorghe, pe lângă ceva muzică românească tradiţională şi o casetă cu muzică legionară. Oriunde am lucrat, slujbaş sau stăpân, a curs Tudor Gheorghe. Nu văd chip cum cineva să nu iubească ce cântă Tudor Gheorghe. Nu reuşesc să înţeleg pe un român care spune că Tudor Gheorghe îl lasă rece.
Pentru mine, Tudor Gheorghe este ce era pentru elini Homer. Tudor Gheorghe este Homerul meu.
La aniversară, vreau doar să-l pup pe cobza Dumisale şi să îi risipesc nişte greieri şi nişte păpădii din ograda-mi.
0 Răspunsuri to “Greieri şi păpădii (II)”