Greieri şi păpădii

Era într-una din nopţile acelea în care, cum ar spune Maiakovski, numai tâlharii şi poeţii sunt pe străzi. Eu, nici tâlhar de deplin şi poet nici pe-atâta, vagabondam pe străzi murdare şi triste, în Noul Babilon, New York, zis şi Marele Măr. Se crăpa de primăvară, nehotărît. Era în urmă cu… nişte ani. Întârziasem, cu mult peste miezul nopţii, în casa unui român, în East Elmhurst, potolindu-mi dorul de casă cu amintiri uitate despre prieteni. Mergeam spre Flushing; undeva, în apropiere, într-o zonă rezidenţială pe care încă n-o chitisem, aveam să-mi stabilesc „cartierul general” al săptămânii newyorkeze a deambulării mele americane de-atunci. Maşinăria feroviară, vierme monstruos ce şi-a croit drum prin pântecele Marelui Măr, scuturându-se din toţi rărunchii, îmi zguduise şi mie toate gândurile. Am ajuns spre dimineaţă pe Muray Street, mai mult pe ghicite.

Da, mi-era dor de casă şi de o căpiţă de fân. Mi-era aşa un dor de România, de-mi săriseră toţi bumbii de la cămaşă. Am intrat pe uşa din dos în casa gazdei mele, un profesor irlandez cu o inimă ca o pară coaptă. Îmi dăduse cheile de la basement la amiază, împreună cu libertatea de a-i întoarce subsolul, amenajat de sine stătător faţă de restul casei, cu fundul în sus.

Am căutat, întâi de toate, ceva de băut. Eram atât de gol pe dinăuntru, ca o căldare spartă aruncată lângă fântâna secată. Nici nu ştiu cum să spun în cuvinte cât de tare mă durea dorul: vecin cu moartea, nu alta. N-am găsit numai ceva bere franţuzească în frigider, Belzebuth, 10 la sută alcool. Mi-a fost teamă să beau: Belzebuth nu mă părăsise nici o clipă de când păşisem pe Tărâmul Postmodern al Făgăduinţei.

M-am dat cu greu dus de-acasă şi m-a ajuns dorul pe drum. Ciudat cum dorul n-are nevoie de viză nici măcar în America. Peroram, cu voce scăzută, scociorând prin imensa bibliotecă a profesorului irlandez. Cărţi, în zece limbi şi româneşte, aşezate pe două-trei rânduri, vreo douăzeci de mii să tot fi fost. Nimic pe gustul meu din noaptea-dimineaţa aceea.

M-am pus atunci în mijlocul casei, jumătate în pământ, să plâng. Acolo şezum şi plânsem, şi plânsem. Cum plângeam, smulgându-mi părul din capul, rupându-mi hainele de pe mine, am zărit cu coada ochiului un patefon prăfuit şi un vraf consistent de discuri, alături. M-am oprit din zbucium dintr-odată, ca un copil care-şi capătă jucăria-minune. Am răscolit discurile, de parcă eram în căutarea a ceva anume.

Doar Dumnezeu ştia: profesorul irlandez, vizitând România, pe vremea cealaltă, cumpărase muzică românească. Avea Maria Tănase, avea Phoenix, avea Fraţii Petreuş, avea Florica Ungur, avea Sofia Vicoveanca, avea Mondial, avea…

Avea Tudor Gheorghe! M-a trecut un fior dintr-acelea când simţi cum se zburleşte ultimul fir de păr: Tudor Gheorghe!

Da, îmi luase dorul urma şi-i trebuia să asculte Tudor Gheorghe…