Identitatea pierdută

Din nou, câteva gânduri pe marginea unei cărţi (un studiu despre presa scrisă în Bihor între anii 1990-2000, semnat de Florin Ardelean).

Societatea românească la 1990 se găsea în plină criză identitară. Se trezise după un knock-out şi încerca să îşi amintească cine este. Ca într-un salon de psihiatru, mentalul colectiv a recurs la o metodă la îndemână: anamneza. Procedeul în sine ar fi fost de aşteptat să dea roade. Însă, tot ca în salonul unui psihiatru, societatea românească a recurs apoi la ceea ce se cheamă în psihiatrie negaţie: deşi trecuse printr-o jumătate de secol de comunism, a preferat să uite, să nege sau chiar să strice ce ar fi putut păstra din perioada anterioară, necum să purceadă la un examen critic, la o analiză şi la o eventuală asanare.

Multe din publicaţii apărute în Bihor după 1990 şi-au luat numele după publicaţii care apăruseră în acelaşi areal geografic în perioada interbelică. Reapar astfel Cele Trei Crişuri (lansată de Viorel Faur), Ţara Crişurilor şi Vestul românesc (realizări ale lui Stelian Vasilescu), Munţii Apuseni (coordonată de Sever Dumitraşcu), Unu şi Aurora (iniţiative ale lui Ioan Ţepelea), Gazeta de Vest şi apoi Noua Gazetă de Vest (simbolul acestor publicaţii fiind Radu Enescu).

Ce însemna această întoarcere la denumiri de gazete din perioada interbelică, manifestă la nivelul întregii ţări, nu numai în Bihor?

Lipsă de idei? Paseism? Nici una, nici alta sau poate şi una, şi alta.

Era o decizie care deriva din credinţa că perioada interbelică a fost cu adevărat “epoca de aur” a României, iar comunismul n-ar fi făcut altceva decât să frângă un elan creator extraordinar. Până aici, nimic de obiectat. Dar premiza că astfel se va relua acest avânt creator era, desigur, eronată.

Este un gest frumos de empatie cu trecutul, însă demonstrează lipsa unei viziuni realiste. Al doilea război mondial, fascismul – dar mai ales comunismul – marcaseră atât de puternic mentalul colectiv, încât orice întoarcere la trecut pentru a fi aşezaţi direct în continuarea lui, făcând tabula rasa cei 45 de ani de marxism, plus anii de război, era din start sortită eşecului, în plan social, politic, cultural şi ideologic.

Aşa, resuscitarea partidelor politice istorice n-a avut sorţi de izbândă, nici reînvierea unei mişcări de masă ca legionarismul, nici chemările de întoarcere la monarhism nu au fost ascultate decât de un procent infim. Tot aşa, şi în cultură, şi în presa neliterară, tentativa de “a lega firul rupt” s-a dovedit imposibil să reziste.

Era cum avertizase Neagoe Basarab în ÎNVĂŢĂTURILE sale: Inima omului iaste ca sticla, iar sticla dacă se sparge, cu ce o vei mai cârpi?

Marea inimă românească a celor două decenii interbelice se spărsese bucăţi, iar postcomunismul nu l-a putut contrazice pe Neagoe Basarab. Oamenii erau alţii, vremurile erau altele.

Presa a făcut uneori, în acest sens, rabat de la calitatea esenţială pe care o are: obiectivitatea. Presa este, prin definiţie, o reflexie obiectivă a prezentului. Prezentul era, chiar el, partinic, şi ca dânsul…

Gazeta de Vest postcomunistă, care îi datorează dlui Ardelean foarte mult, n-a făcut excepţie. Traseul interbelic este urmat nu numai în structura publicaţiei, ci până şi în ruptura redacţională. Aşa a apărut, în condiţii oarecum similare cu perioada interbelică, Noua Gazetă de Vest.

Radu Enescu va conştientiza, totuşi, imposibilitatea restaurării actualului interbelic altfel decât în paginile istoriei: Concepţia mea despre viaţa este liberală… Acum fac parte dintr-un partid care nu mai există pentru că singurul partid pe care-l recunosc este cel al lui Ion C. şi Ionel Brătianu.

S-a preferat, în anii postcomunişti, o reîntâlnire cu ce s-a rupt prin comunism. Cei aproape 50 de ani au fost poate prea dureroşi pentru a crea automat jurnalişti care să vadă dincolo de nimicnicia clipei. În loc de o asumare a comunismului, cu greşelile lui, cu construcţiile lui, cu “vina” fiecăruia dintre cei care l-au trăit, publicaţiile au dat tonul unei probleme care nici la aproape douăzeci de ani nu s-a rezolvat în România: colaborarea cu securitatea, “devoţiunea” faţă de ideile comuniste.

Avem de-a face astfel cu paradoxuri: profitori ai sistemului comunist înjură comunismul, iar câte un homo novus, niciodată membru de partid, exilat eventual în mediul rural în timpul dictaturii ceauşiste, devine un zelos apărător al “epocii de aur” (ceauşistă, de data aceasta).

Toate aceste manevre arată că jurnaliştii anilor 90 – împreună cu societatea românească – erau într-o criză identitară. Nu vroiau să îşi asume comunismul sub nici o formă. În negaţia aceasta care a consumat societatea românească, au fost prea puţine şi prea neascultate vocile realiştilor. Cum spune Kaplan, un gânditor american: postcomunismul este un timp al singurătăţii pentru realişti.